Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveşti deocheate

        Adrian G. Romila

Neagu Djuvara reuşeşte să fie sclipitor şi în genul „tare”, şi în cel frivol. Cărţile de istorie şi de teorie a istoriei n-au făcut decât să-i confirme celebritatea, construită deja prin varii apariţii, mereu de o colocvialitate inteligentă şi erudită. Scurta istorie a românilor povestită celor tineri şi Amintirile din pribegie, de pildă, l-au consacrat ca fermecător evocator, unul a cărui oralitate aşternută în scris nu-şi pierde deloc eleganţa şi grosimea culturală.

Din aceeaşi categorie narativă face parte şi recenta Amintiri şi povestiri mai deo­cheate (Humanitas, 2009), destinată a fi publicată, conform dorinţei autorului, după moartea sa. Editorul a reuşit, „după nu puţine şi nici uşoare exerciţii de persuadare” (o mărturiseşte însuşi), să-i schimbe opinia. Picanteriile de tip „Plai cu boi” au căpătat, astfel, consistenţa unui volum miniatural ce rememorează savuroase întâmplări de altădată. Indiscreţia dezvăluirilor mizează, e-adevărat, pe succesul ridicării de perdea, mai ales că ea vine de la un boier rătăcit în post-modernitate, dar nu există în această indiscreţie vreo urmă de vulgaritate, aşa cum ne-am aştepta (deşi, teoretic vorbind, scuzele ar fi de prisos: povestirea de dată recentă nu ocoleşte deloc vulgaritatea, dimpotrivă). Mai întâi, detaliile picante din întâmplări sunt bine ţinute în frâu de limbajul aluziv şi de echivocuri, îndeajuns de transparente, însă, ca să satisfacă publicul. Apoi, umorul de situaţie şi de limbă, ambele de cea mai bună calitate, secondează cele mai multe dintre faptele povestite, încât eventualul rictus lasă locul unui râs exorcizator. Şi în sfârşit, există un evident parfum de epocă apusă în toate relatările, dat de tot felul de detalii şi de personaje care au trăit un trecut pe care autorul a ştiut întotdeauna să-l evoce în cunoştinţă de cauză.

Volumul cuprinde patru „amintiri”, grupate cronologic. Prima, La Mamaia-sat în 1922, rememorează o vară petrecută de văduva Djuvara cu cei doi copii, Răzvan şi Neagu, la mare, cu rude şi prieteni. Plajă, plimbare cu motocicleta (cu o verişoară, goi puşcă), înţepături de ţânţari, jugănirea unui taur (cu descoperirea rolului „ouşoarelor moi din punguţă”) şi o experienţă erotică ratată, dezvăluită părinţilor imediat chiar de victimă, una din fiicele unui magistrat. Relaţiile sunt urmărite până la maturitate, în 1944, când sora fetei cu pricina e „încălzită”, în alt context favorabil, de narator într-o Legaţie daneză, pentru ca altcineva „să-i ia fecioria”, în sfârşit. Scena îmbătrânirii personajelor, târziu, la zeci de ani după război, şi destinul lor imprevizibil urmărit până la capăt şterg definitiv impresia de frivolitate a întâmplărilor de odinioară. Dar nimic contrar vieţii: „Iertaţi-mă, fraţilor!”, se plânge autoreferenţial povestitorul. „Am început articolul ăsta cu amintiri mai curând hazlii şi, iată, îl isprăvesc acum în notă tragică, dar, such is life”.

A doua „aminitire”, Cum m-a învăţat şcoala franceză să scriu mai bine româ­neşte, derulează secvenţe din anii de liceu în Franţa, la Nisa, la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut. Dincolo de atmosfera cvasi-cazonă, de colegi ulterior celebri şi de profesori scorţoşi, de călimări vărsate, tocuri învechite şi stilouri moderne, memorabilă rămâne scena cu Osman „petomanul”, „nepot al ultimului sultan osmanlâu”. El devenise campionul imbatabil la tras vânturi succesive - obicei turcesc de după masă, numărate de colegii de dormitor (putea să dea peste 40 o dată). De la un anume profesor Moog din ciclul al doilea de liceu naratorul ar fi învăţat să scrie într-un stil frumos, citind în fiecare seară câte o pagină, o jumătate de oră, dintr-un clasic fran­cez (alesese Flaubert, cel din Salammbô).

O figură a Bucureştiului interbelic: Popovicigaloş, diplomat de carieră, are în centru figura pitorească a lui Andrei Popovici, nepot al fruntaşului ţărănist Mihai Popovici. Comportamentul mai mult decât straniu al personajului e demn, într-adevăr, de paginile unei cărţi de amintiri inedite: poartă vara galoşi (ca să treacă prin faţa unei băcănii cu asfaltul ud, în faţă); ţine receptorul telefonului cu o hârtie, ca să nu se atingă de microbi; e surprins de doamna ce îi aducea micul dejun făcându-şi nevoile în pat, pe ţucal, cu paltonul pe el, cu pălăria pe cap şi o umbrelă deschisă spre uşă (contra curentului, nu din pudoare); îşi atârnă şervetul de lavabou în jurul mijlocului, în loc de slip, şi defilează aşa pe puntea vaporului ce traversa Mediterana („îi puteam vedea cu toţii daravera şi fudu­liile legănându-se moale la fiecare pas pe care-l făcea”). După 1948, spune povestitorul, sfătos, „dacă n-a fost închis, trebuie să fi murit, cum se zicea pe vremuri, de inimă rea. Că un specimen de felul lui nu poate să răsară şi să înflorească decât în regim capitalist, of course”. Din nou, povestea se termină uşor melancolic, lăsând departe picanteriile de tinereţe.

Căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene şi viceversa, ultima relatare a volumului, pare un minitratat de antropologie matrimonială. Marea Unire favorizase uniunile mixte în boierimea moldavă şi munteană, dar nepotrivirile cutumiare au generat scene hazlii şi au schimbat destine. O mireasă din ramura Ghica de Moldova, ajunsă fată mare la aproape 40 de ani, se mărită cu un prefect naţional-ţărănist ardelean, iar în noaptea nunţii, „când a venit clipa fatidică să-şi piardă fecioria”, fata ar fi strigat „nu se poate... nu se poate!”. Bărbatul, „împingând în vrăjmăşie”, i-ar fi zis, ardeleneşte: „Musai să intre, c-alta nu-i!”. Comentariul naratorului e nemilos: „Şi a intrat. Chiar de multe ori, că perechea, după toate aparenţele, a trăit în armonie şi s-au născut doi flăcăi sănătoşi şi frumoşi”. În alt caz, urâţelul strănepot al lui Ion Ghica, Şerban-Bani, posesor al unui „instrument de dimensiuni cu totul peste norme”, divorţează de prima soţie şi se căsătoreşte cu o ardeleancă, pe care o lasă însărcinată în acelaşi timp (1947) în care lasă însăr­cinată şi o bucureşteancă. Anii de puşcărie în temniţele comuniste i-au răscumpărat păcatele printr-o atitudine demnă, prelungită până târziu, în 2006. Aventura conjugală dintre renumitul folclorist Mihai Pop şi Irina Sturdza încheie relatarea.Amintirile lui Neagu Djuvara sunt pline de delicii narative rare, care sunt, de fapt, pentru noi, modernii revoluţi, veritabile călătorii în timp. Limbajul, spontan, alert, lasă şi el impresia de rememorare proaspătă şi autoironică a unor fapte pe care vârsta le-a pus deja la o distanţă numai bună de prins în insectar. Răbufnirile morale semi-trucate („a fost prima oară în viaţa mea, dar şi ultima, când am avut poftă să intru în pământ, să mă sinucid”), largile cotituri narative („Dar vai, fraţilor! Am rătăcit până aici fără a atinge măcar subiectul care figurează în titlu!”; „Mă întorc...”; „Dar să ne întoarcem...”), comentariile din perspectiva prezentului („Mă întreb acum...”) şi crengian-sfătosul luat peste picior („Atât poate nădăjdui Moş Neagu în acest îngrijorător început de veac şi de mileniu”) transformă scurtissimele povestiri, completate de grafica lui Andrei Gamarţ, într-un fragmentarium de istorie şi stil. Am zice, exact ceea ce aşteptam de la autor.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul