Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Structura mafiotă a realităţii construite

        Bogdan Ghiu

Gomora. Cealaltă mafie a Italiei, de Roberto Saviano, tradusă vara aceasta (de Corina Petroff şi Adriana Stănescu) şi în limba română (la editura Univers), este o carte hipnotică, care, simplu şi convenţional spus, m-a marcat aşa cum de multă vreme nu mi se mai întâmplase cu un text scris (în condiţiile în care consum – şi produc – astfel de „materie” non stop).

Autorul ei s-a născut în 1978, are, deci, 30-31 de ani, dar deja, pentru scrierea acestei cărţi, trăieşte ascuns şi sub pază, în continuă deplasare, aşa cum trăia, până de curând (înţeleg că s-a mai „relaxat”, mă rog, treaba lui, „protivnic sluşaet”, Salman Rushdie).

Gomora este un text care trebuie, din datorie morală, care de obicei se manifestă ca insuportabilitate, ca neputinţă de a tăcea, de a nu vorbi, să dea corp unor lucruri cunoscute, dar de nedovedit, într-un „duh” criminal care se întrupează în realitatea însăşi: activitatea criminală a acestei mafii postmodern-neoliberale care este Camora şi care, în lipsa statului, pur şi simplu a infiltrat viaţa de zi cu zi a Italiei, pornind însă din sudul pe­ninsulei, din provinciile Puglia şi Campania.

Camora este una cu economia globalizată, nu are nimic de-a face cu spectacularitatea cinematografică depăşită a Cosei Nostra sau a n’dranghetei, mafii de ordinul trecutului ca model şi ca mod de organizare, falocrate, machiste, închise, ierarhice, piramidale, conservatoare. Diferenţa dintre cele două tipuri istorice, „epocale” de mafie este ca aceea, mai uşor perceptibilă la noi, dintre comunismul stupid, greoi, penibil (aşa cum bine face că-l arată tânăra noastră cinematografie: să ne fie ruşine de comunism ca de o postură jenantă, criminal  de jenantă) şi postcomunism. Camora este invizibilă şi nespectaculoasă, este economia însăşi, Italia însăşi, lumea însăşi. De aceea nu vrea să se vadă, detestă războaiele şi violenţele (la care recurge fără greţuri, până la limită, dar numai atunci când este absolut necesar), este, deci, greu de dat în vileag, de vizualizat, de arătat, de povestit. Pentru asta, pentru a „povesti” structural Camora-Gomora, Roberto Saviano îi dă corp din al său însuşi, se pune cu propria sa fiinţă, cu propriul său corp în slujba producerii textuale a sensului, corpul său dă corp „obiectului” textual, altfel de neprins, omni­prezent, asemenea Duhului Sfânt.

Pentru mine un astfel de autodafé expresiv şi periculos înseamnă literatură, nu povestioarele de doi bani, echivalentul berii (pentru „domni”) sau al ceaiului (pentru domnişoare). Mitul ideologic contemporan al poveştii este făcut anume pentru a ucide literatura, înlocuind-o cu un simulacru al ei. Literatura adevărată este periculoasă şi auto-sacrificială.

Pornind de la această operaţiune de sacrificare de sine întru expresie (a-ţi da propriul corp sensului criminal insesizabil, diavolului, pentru a putea să-l combaţi), de la această carte singular-exemplară, de la intuiţiile ei, îmi propun să lucrez. Mă voi referi la Roberto Saviano aşa cum el însuşi, în cartea sa, se referă, face apel în gol, mereu în gol, la Pier Paolo Pasolini, pentru a reface o linie mereu lipsă, întotdeauna ruptă.

„Voiam pur şi simplu să găsesc un loc. Un loc unde să mai fie posibil să reflectezi, fără ruşine, la posibilităţile cuvântului. Posibilitatea de a scrie despre mecanismele puterii, dincolo de întâmplări, dincolo de detalii. (...) Dacă mai era cu putinţă încă să adulmeci, precum porcii antrenaţi să caute trufe, dinamicile realului, afirmarea puterilor, fără metafore, fără medieri, doar cu lama scrisului. (...) Am început să-mi scandez propriul eu ştiu, un eu ştiu al vremurilor mele.”

Trimiterea pe care o face aici Saviano, în nişte pagini-litanie, este la articolul intitulat „Ce este o lovitură de stat? Eu ştiu”, apărut la 14 noiembrie 1974 în Corriere della Sera, existent şi în limba română, sub titlul „14 noiembrie 1974. Romanul masacrelor”, în Pier Paolo Pasolini, Scrieri corsare, traducere de Oana Boşca-Mălin şi Corina Anton, Polirom, 2006, pp. 95-99. Este o fericire rarissimă să dispunem de toate aceste texte extraordinare, care evocă o lume pierdută, aceea a intelectualilor-artişti responsabili, şi în limba română. A nu le citi şi a nu lucra, cu mintea şi sufletul, pornind de la ele, înseamnă a refuza să te înarmezi, a-ţi ascunde capul în nisip, adică a te înmormânta, cel puţin cognitiv, de viu în pustiul fierbinte al realităţii mafiote a lumii contemporane. A refuza să vezi şi să ştii ceea ce eşti tu însuţi: altul, un produs sintetic, de alţii produs. „Je est un autre” politico-economic (calitatea rimbaldiană a scrisului revoltat-senzorial al lui Saviano fiind altă pistă de meditaţie-acţiune).

Lumea, realitatea este tot mai construită, excesiv construită, blocată în construit, „betonată”, se compune, interesat-mafiot, tot mai mult din non-locuri, din ne-locuri şi din „neo-locuri”. Locurile sunt tot mai rare, politic evitate, eliminate: fără loc(uri)!

„Foarte multe sunt emanaţiile directe ale clanurilor (...), scrie Saviano, o armată pregătită să acopere totul cu beton. (...) Enorme aglomerări comerciale care, în loc de non-locuri – cum le-a definit etnologul Marc Augé –, păreau nişte neo-locuri. Supermarketuri unde tot ce poate fi cumpărat şi consumat trebuie să permită bancnotelor să boteze capitaluri şi bani care altfel nu şi-ar fi găsit o origine legitimă precisă. Locuri de unde trebuie să înceapă originea legală a banilor, botezul oficial. Cu cât se construiesc mai multe centre comerciale, cu atât se deschid mai multe şantiere, ajung mai multe mărfuri, lucrează mai mulţi furnizori, se fac mai multe transporturi, cu atât mai repede banii vor reuşi să treacă dincolo de perimetrele accidentate ale teritoriilor ilegale în cele legale”.

Ne(o)locul e neutru, impersonal-multifunc­ţional. Locul e (deja) producţie (sens, scris) pentru că trebuie produs, smuls ne(o)locului: e muncă, producţie continuă de substanţă (colectivă: colectivul este substanţă, substanţa este multiplul, multiplicatul, ceea ce se înmulţeşte, nu se adună).

În beton se toarnă, mafiot, morţii cel mai bine. Beton-crimă perfectă. Beton-mafia. A construi definitiv, cu beton, înseamnă a construi cu morţi, prin crimă, pentru morţi. Pentru a ucide, ucigând. A „betona” crima, a o face să devină „beton”. A pereniza şi a monumentaliza crima. Betonul, crima ca self-monument.

Numai precar este etic (să construieşti, să exişti). Altă arhitectură a existenţei.Este non-etic (ne-etic – neo-etic?!) să construieşti altfel decât precar.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul