Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între revizuire şi fixare

        Alexandru George

Una dintre cele mai interesante şi alarmante curiozităţi pe care le-am putut observa cu interes, dar şi cu dezaprobare este iluzia unor istoriografi, critici, cadre didactice superioare cu mare influenţă de a-şi închipui că istoriile literare sunt cea mai potrivită soluţie pentru mare şi nerezolvata (eu îi zic: eterna) problemă a revizuirilor. Aceasta s-a ivit la modul cel mai acut (poate că ar trebui să spunem că a izbucnit) imediat după recâştigarea libertăţii, în primele luni ale anului nou (al altei ere) 1990. Atunci a fost proclamată pe toate glasurile urgenţa revizuirilor pentru a repara şi completa toate neajunsurile şi falsificările comunismului de care, cu mici excepţii, toţi eram conştienţi. Dar de ce redactarea unor istorii să fie soluţia?

Eu cred, dimpotrivă, că revizuirea e intrinsecă oricărui act critic de oarecare relief; funcţia ei nu e nea­părat negativă precum cred cei speriaţi şi blocaţi în conformismul lor mai ales didactic, istoria literară vine ulterior unei bătălii în câmpul deschis al gazetelor, chiar şi a celor nu precumpănitor literare. Astfel, articolul de semnalare a marilor merite ale lui Liviu Rebreanu prin apariţia lui Ion (1919) de către tânărul T. Vianu schimbă situaţia câtorva pioni de pe tabloul configurat în aceea epocă. Şi încă mai mult o făcuse E. Lovinescu, cu cincisprezece ani mai înainte, când, el însuşi debutant, vesteşte apariţia unui scriitor tânăr, M. Sadoveanu, dar nu o face prin simple şi justificate laude la adresa celui care scosese într-un an patru cărţi, ci îşi prelungeşte cele trei foiletoane ale sale din Epoca printr-un adevărat mic studiu  monografic. (E un caz de maximă îndrăzneală, rar riscat de alţii înainte şi după el, dar care nu a decis soarta unui prozator care avea să inunde literatura română cu povestirile, nuvelele şi romanele sale, cu gazetăria sa nu totdeauna literară, cu cărţi de memorii şi fabricate „pentru popor”.

Situaţia lui Lovinescu o repetă, cu unele deosebiri de ordin istoric, N. Manolescu, un critic iniţial de în­tâm­pinare, care a revenit cu aprecierile lui foarte li­bere, uneori aparent contradictorii, faţă de cele spuse şi le-a reluat în Istoria… sa recentă, unde se revizuieşte şi pe sine, cum făcuse şi marele său înaintaş. (Cazul similar al lui G. Călinescu nu mai trebuie amintit.) În măsura în care a desfăşurat o activitate mai îndelungată, este imposibil ca vreun critic să nu se fi revizuit, cel puţin de la Lovinescu încoace. Nici măcar Maiorescu n-a putut evita situaţia şi a recunoscut acest lucru cu jumătate de gură; G. Ibrăileanu sau M. Dragomirescu, niciodată în mod deschis.

Mobilismul spiritului critic este cuprins în însuşi actul liber, de prezumţie, în dreptul la opinie, ceea ce domină societatea liberală – şi care a fost, spre cinstea ei, unul din marile merite ale trecutului românesc recent. Eu am debutat în critică sub semnul lui, într-un moment de graţie şi mi-am valorificat un drept în acest sens care până în clipa de faţă mă face să văd orice evaluare estetică sub semnul provizoratului.

Şi, totuşi, însuşi E. Lovinescu a vorbit de „fixarea” valorilor în firida istoriei  literare şi a redactat el însuşi o Istorie a celei contemporane în două versiuni, în care, în afară de numeroase completări, se află şi unele variaţiuni datorate apariţiei unor serii întregi de tineri care nu s-au adăugat numai unui patrimoniu (cuvântul nu era folosit în aceea vreme) imuabil, ci au produs unele dizlocări şi reaşezări valorice. Istoria literaturii române contemporane I-IV, VI a fost concepută în mijlocul unei bătălii în curs; versiunea secundă s-a dorit una de bilanţ, redactată în stil obiectiv, după ce modernismul s-a dovedit nu doar invadator, ci şi viabil.

(Camil Petrescu, în intervenţia lui polemică din Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile, 1933, a speculat o contradicţie, care va fi observată şi de alţii, dintre pretenţia istoriografului de a fixa valorile într-un tablou de epocă şi postulatul că existenţa lor e o continuă „mutaţie”. Ceea ce a spus el, pe un ton intemperant, de multe ori pamfletar, rămâne valabil şi pentru toţi cei care redactează acum istorii şi au la activ o critică de întâmpinare cu altă finalitate şi care cere mai curând alte virtuţi.

În faţa noastră se desfăşoară actualmente un spectacol, o adevărată competiţie între autori care, după ce au fost altceva decât istoriografi, vor să-şi încerce puterile în acest domeniu. Ei aparţin generaţiei şaizeciste care a jucat un rol eminent în anii de la care şi-a luat numele – dacă-l exceptăm pe veteranul D. Micu, cel mai harnic dintre toţi şi care n-a rămas străin de ispita istoriei.  Dar şi el, pe lângă cei mai tineri critici, a susţinut pe scriitorii nou apăruţi în perioada de dezgheţ de la mijlocul anilor ’60, aşa că a experimentat revizuirea, chiar dacă  nu s-a proclamat heraldul ei. (O acţiune care a cuprins şi pe un Paul Georgescu, Mihai Gafiţa, dar şi pe cel mai abil dintre ei, cameleonul Ovid S. Crohmălniceanu, cu un succes care nu l-a părăsit până la moartea survenită după eliberarea noastră de sub comunism.)

Dar de ce ar fi istoria literară scrisă sau riscată în diversele etape ale Istoriei, în genere, o acţiune mai ales de revizuire?

În realitate, orice critic, fără ambiţia de a se erija şi în istoric, atunci când a depăşit o anumită vârstă şi revine la unii scriitori despre care a mai scris, nu poate evita unele deosebiri de opinii; fără a fi negative, el aşterne pe hârtie ceva diferit sau complementar faţă de o precedenţă. Şi chiar dacă e un conservator accentuat, el însuşi e silit să-şi  schimbe unele opinii şi evaluări. El o face cel puţin tacit, atenuând deosebirile pe care le propune printre rânduri şi fără să modifice tonalitatea.

Deosebirile de opinii şi evaluări apar însă (poate chiar mai semnificativ) în cazul criticilor aflaţi pe aceeaşi baricadă sau (şi mai regretabil) în aceeaşi gaşcă; ele sunt nenumărate, inevitabile şi cât se poate de benefice (după opinia mea), deşi nu par decât excepţii fără prea mari consecinţe.

Din seria destul de bogată de exemple în acest sens voi lua ca exemplu pe Alex Ştefănescu, critic de expresie variată unind o vână gazetărească certă cu unele momente de înţelegere mai profundă în abordări neaşteptate; el poate fi considerat un şaizecist întârziat prin intrarea în grupul de la Gazeta literară – România literară, faţă de care se afirma credincios până la partizanatul regretabil. Ei bine, în Istorie el îndrăzneşte o adevărată răsturnare a unuia dintre idolii celor din grup, coborându-l pe Geo Bogza de pe vârful muntelui, unde fusese urcat de ceilalţi, şi îi recunoaşte fratelui acestuia, Radu Tudoran, cu totul altă situaţie şi destul de multe merite.

E vorba de un act eretic care îi face onoare celui care l-a semnat şi care coincide cu opinia criticilor de dinainte de comunism care nu l-au negat total pe Geo Bogza, dar l-au judecat cu justă măsură, încercând să-i scuze extravaganţele şi provocările ce l-au dus pentru o scurtă vreme la puşcărie, considerându-le efectele unei crize de tinereţe iresponsabilă. (E. Lovinescu nu-l menţionează în Istoria sa din 1937, dar va reveni după această dată şi-l va recomanda oral, intenţionând cu el cele mai amicale contacte de care Agendele sale din acei ani fac menţiuni de-a dreptul surprinzătoare. În schimb, Radu Tudoran va beneficia de aprecierea lui Eugen Negrici, după ştiinţa mea, cea mai înaltă de care s-a bucurat din partea criticii universitare mai recente

Nu e, aşadar, de ajuns să aparţii aceleiaşi generaţii, să ai o formaţie similară cam în acelaşi mediu şi să trăieşti evenimentele convulsive ale unei epoci atât de deformatoare pentru a avea aceleaşi gusturi sau şi idiosincrasii, până la identitate. N. Manolescu nici nu-l socoteşte pe Radu Tudoran un scriitor demn de a fi luat în seamă în Istoria… sa, ci doar de menţionat la bio­grafie (Autori de dicţionar, Op. cit. p.1397). În schimb, lui Geo Bogza i se închină şase pagini de laude pentru cam tot ce a scris înainte de comunism şi i se critică fără cuvenita convingere toată gazetăria şi proza de până la moarte, când cel pe care Alex Ştefănescu îl văzuse ca un excelent regizor şi afacerist al succesului literar ar fi sfârşit ca „poet”.

Ar fi, de aceea, instructiv să punem alături doi autori de istorii (care, implicit, operează numeroase revizuiri pentru a constata apropierile şi diferenţierile în felul în care judecă situaţia celor din carte la un moment dat, foarte apropiat. Eu am propus, printre altele, compararea dintre N. Manolescu şi Marian Popa (cei doi fraţi învrăjbiţi, cum i-am numit eu), în tot cazul, tovarăşi de destin şi de drum, distanţaţi unul de celălalt în tabere adverse, în ultima vreme, la o distanţă de multe mii de kilometri de ţară. Mă voi referi în esenţă la calitatea lor exponenţială de „şaizecişti” şi deci la felul în care sunt şi sclavii acestei situaţii Astfel, Zaharia Stancu şi Geo Bogza, Eugen Jebeleanu şi Mihai Beniuc, mai apoi Horia Lovinescu şi Marin Preda, Aurel Baranga şi Lucia Demetrius, în sfârşit Petru Dumitriu şi Nicolae Labiş reprezintă repere definitorii pentru o atitudine critică. Şi aceasta diferă net de aceea a unui Cornel Regman şi Ion Negoiţescu şi cu atât mai mult de aceea a scriitorului acestor rânduri.

Cine face istoricul diverselor istorii literare în ultimele decenii, în ultimul veac, „până în prezent” ar putea pune în valoare numeroasele realizări de ordinul „fixării”, dar, în paralel, şi pe cele nu mai puţine de ordinul revizuirii. Pentru o parte a criticii estetice, N. Labiş aproape că nu mai există pentru alta, el rămâne o personalitate tutelară sau deschizătorul unui nou drum pe care el însuşi n-a apucat decât să păşească. Pentru doi intransigenţi ca Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, faptul că un alt estet, de aceeaşi vârstă şi formaţie cu ei face prea mare caz de Mihai Beniuc este un scandal inadmisibil, aproape un act de trădare.

Dar, admiţând că unii istoriografi greşesc şi sunt chemaţi la ordine de alţii, se vede că stă înscris în însuşi statutul acestei discipline şi trebuie acceptat ca o fatalitate.

Faptul că istoria, chiar dacă autorul ei a lucrat numai cu criteriul artistic, nu e niciodată epurată de elemente străine (exceptând cazul când abordează o perioadă  redusă în care evoluţia sa a decurs în mod normal, indiferent de accidentele societăţii de atunci) se dovedeşte chiar prin ambiţiosul proiect al lui Călinescu, aşa de mult şi pe nedrept lăudat pentru aceasta de E. Lovinescu. În realitate, Istoria sa în versiunea 1941 se resimte adânc de invazia politicului, ba chiar e structurată pe criterii politice până în „prezentul” cărţii, ca punct final.

E o realitate frapantă că istoria literară nu se poate sustrage  politicului, tocmai prin ceea ce îi e mai specific, un adevăr care îşi află în Călinescu, dar şi în cazul altor „esteţi” ce i-au urmat, un exemplu indiscutabil. „Reviziunea” pe care o propune şi ea (dar şi schiţa pe care a izbutit-o I. Negoiţescu) revin la politic, pe care nu-l pot izgoni.

Pentru perioada începută în confuzie şi evoluată tragic cunoscând un final grotesc avem cea mai completă prezentare în Istoria, intitulată destul de neaşteptat de azi pe mâine, a lui Marian Popa care începe (de ce oare?, m-am întrebat) cu momentul 23 august 1944 şi cuprinde circa 40 de ani, după care prezentarea e dată peste cap şi se reduce la un repertoriu mai mult bibliografic. Dar ea, în afară de alte merite, îl are pe acela de a aduna şi prezenta cât mai mulţi scriitori care (din motive politice!) nu figurau pe listele oficiale îngăduite de tirania conducătoare. Istoria critică a lui N. Manolescu, una care nu vrea să se depărteze  de estetic, nu-i înregistrează pe „stranieri”, lăsând a se înţelege că lipsa de valoare l-a determinat la aceasta, şi îi trece cu multă parcimonie la excluşi, la simpla pomenire cu caracter bibliografic.

Or, catastrofa istorică survenită în 1947-1948 în literatura română nu e consecinţa evoluţiei de până atunci, e un fenomen (eu l-am numit) schizoidal şi se întinde, cuprins în nişte paranteze, cam pe o treime din întregul curs al ei. Marian Popa e singurul care recu­noaşte răspicat acest fenomen nemaiîntâlnit până atunci şi configurează separat chiar înlăuntrul literaturii sub comunism câteva perioade distincte, tratând problema valorilor, aşa viciate cum au fost, ca pe realităţi ce trebuie evaluate după criterii aparte.Nu ştiu dacă cineva l-a imitat (cartea lui datează din 2001) sau îi va urma exemplul măcar ca o sugestie; fenomenul comunist, inexplicabil pentru cei mai tineri, şi ininteligibil va putea deveni unul, totuşi, mai clar.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul