Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

70 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial

        Horia Gârbea

 

Berlin, august 1939 Nori negri deasupra Europei

 

În vara anului 1937, locotenent-colonelul Titus Gârbea (1893-1998) acceptase comanda Regimentului 2 Artilerie Grea, prima unitate motorizată română de artilerie, după ce ofiţeri cu grade mai mari şi cu mai multă experienţă se eschivaseră de la conducerea unei unităţi ce urma să partcipe la manevrele regale din vara acelui an. La aceste manevre, unitatea s-a evidenţiat, iar regele Carol al II-ea, mulţumit, l-a felicitat pe comandant, prezentându-l suitei sale de ofiţeri români şi străini ca pe viitorul ataşat militar român la Berlin. Astfel, Titus Gârbea a ajuns pe „cel mai asaltat front diplomatic”, cum avea să caracterizeze Radu Djuvara, ambasadorul României la Berlin (martie-decembrie 1938), mediul diplomatic din capitala Germaniei. Prezentăm mai jos un episod din memoriile generalului Gârbea, referitoare la anul 1939, cu perioada dinaintea izbucnirii conflagraţiei mondiale până la pactul de neagresiune germano-rus din 23 august 1939.

 

Generalul Titus Gârbea - repere biografice

 

Ascendenţă în judeţul Gorj, un strămoş fiind căpitan al lui Tudor Vladimirescu.

Născut la 22 septembrie 1893 la Bucureşti.

Studii militare de artilerie în România şi Franţa, apoi licenţă în drept.

Căsătorit cu Silvia Câlniceanu, originară din Gorj, a avut doi fii şi doi nepoţi.

1916-1918  Participă la Primul Război Mondial ca locotenent (comandant de baterie)

1 decembrie 1918 - Participă la Adunarea de la Alba Iulia (Marea Unire)

1938-1940 Ataşat militar la Berlin

1940-1942 Ataşat militar la Stockholm

1942-1944 Ataşat militar şi ofiţer de legătură cu Marele Stat Major German

1944-1945 Participă la luptele de pe Frontul de Vest, ajungând în Cehoslovacia

1945-1946 General Comandant al Artileriei Armatei a IV-a române

1947 Pensionat, detenţie politică la începutul anilor 1960

1965-1980 - Scrie numeroase caiete de memorii, publicate parţial după 1989

1990-1998 - Avansat succesiv până la gradul de general de armată

Moare la 24 decembrie 1998, în vârstă de peste 105 ani

 

„În august 1939 aveam doi ani de activitate în postul de ataşat militar în Germania, cu reşedinţa la Berlin, în atmosfera apăsătoare a regimului dictatorial nazist. Trăisem doi ani în trepidanta capitală a unui popor aşezat în mijlocul Europei, popor dotat, conştient de valoarea lui, având aspiraţiuni, vechi, moştenite. În numai câţiva ani, după ce suferise umilinţa înfrângerii în Primul Război Mondial şi a condiţiilor grele ale păcii care i-a urmat, poporul german tindea să se ridice de sub povara umilinţelor şi a sărăciei, sub noua conducere politică care impusese şi statornicise naţional socialismul. Timp de doi ani am trăit revirimentul economic până la un nivel ce nu mai fusese atins niciodată, demonstrând uriaşele posibilităţi latente în plan moral, spiritual şi material ale poporului german. Toto­dată am fost martorul tendinţelor de asuprire, de  cotropire şi de dominaţie ale noului regim instaurat în Germania. Au fost doi ani de nelinişti, de îngrijorări şi de crize internaţionale, care deseori au oprit răsuflarea poporului german, dar şi a vecinilor şi a altor state ale continentului european.

Acest ritm de viaţă înfrigurată, acest tempo trepidant era specific pentru toată viaţa din Germania, dar şi pentru activitatea ambasadelor, a legaţiilor, consu­latelor şi reprezentanţelor de la Berlin. Pentru a mă detaşa de această atmosferă, care putea influenţa asupra stării de spirit şi a obiectivităţii judecăţii, am simţit nevoia evadării, pentru un timp, din acest mediu.

Eram acreditat, în acelaşi timp, şi pe lângă legaţiile române din Elveţia şi din Olanda. Misiunea ce aveam îmi impunea ca, periodic sau ocazional, să călătoresc la Berna şi la Haga, unde luam contact pe mai multe zile cu şefii de misiuni, cu personalul legaţiilor noastre, ca şi cu autorităţile militare din Elveţia şi din Olanda. Un contact informativ preţios era cel cu colegii ataşaţi militari, navali şi aerieni, din capitalele celor două ţări. La rândul meu, eram, desigur, ascultat şi cercetat cu tot interesul de aceste persoane de contact, ca unul ce veneam din tumultoasa Capitală, unde atmosfera apăsătoare era tot mai greu de suportat. Pentru mine aceste evadări erau desigur o uşurare, dar erau mai ales ocazii de a mă debarasa de raţionamente greşite sau incomplete, ca şi de influenţe pernicioase ce puteau fi exer­citate, de mediul dictatorial al regimului nazist. În iulie şi începutul lui august 1939 mă găseam într-o asemenea călătorie în Elveţia.

După răvăşirea frontierelor în mijlocul Europei prin Anschluss-ul cu Austria, prin acordul de la Munchen din 1938 şi după dispariţia Cehoslovaciei la 15 martie 1939, continentul începe a trăi criza Poloneză cu noi şi grave implicaţii şi ameninţări, manifestată cu alternanţe de stări, când mai acute, când mai calme. Mi­nistrul României în Elveţia, Gurănescu, deţinea acest post de la Berna de peste un an şi venise de la Belgrad, de unde plecase la insistenţele sale şi avea aici o misiune mult mai importantă. El nu cunoştea prea bine lumea germană şi cu atât mai puţin nazismul, în schimb, avea mare încredere în ordinea instituită prin Tratatul de la Versailles şi celelalte tratate, deci socotea că noua criză se va rezolva «cu un compromis prin care Polonia va plăti ceva, fiindcă aliaţii occidentali nu vor războiul, iar Hitler nu-l va putea face». Ministrul vorbea convins şi era peremptoriu în afimaţiile sale. Nu l-am contrazis, nici măcar nu i-am amintit că aceste tratate fuseseră în bună parte încălcate. Colegii mei francezi, englezi, italieni erau mai mult liniştiţi decât alarmaţi, pe când şefii militari elveţieni erau îngrijoraţi de noua criză  ce dura de patru luni.

Am asistat la unele exerciţii militare şi la o mare şi curioasă manifestare de forţe militare la Zürich. Oraşul era înţesat de multă lume, în afară de numeroşii turişti, care vizitau o foarte reuşită expoziţie economică amplasată pe ambele maluri ale lacului cu acelaşi nume. Tocmai de aceea, guvernul elveţian a dispus să se organizeze la Zürich o mare demonstaţie militară, în văzul şi auzul populaţiei civile, cu simulări de lupte, de la focuri de arme individuale până la bombardamente aeriene. Mulţimea de participanţi a văzut ca la teatru – terenul muntos se preta la aşa ceva – efectele distrugătoare ale mijloacelor de luptă în războiul modern. Organizată în Elveţia, manifestarea a contrastat puternic cu caracterul neutru şi pacifist al politicii ţării şi cu viaţa liniştită din marele oraş, capitală virtuală. Ea exprima însă îngrijorarea conducerii Elveţiei şi preocuparea pentru a informa populaţia faţă de perspectivele războiului. Mai urmărea să arate că şi într-o ţară democratică şi neutră cum este Elveţia sunt necesare eforturi şi cheltuieli mari pentru armamentul necesar apărării neutralităţii. 

Am trecut şi în Italia pentru 3-4 zile, unde nu am putut vedea nimic anormal, care să prevestească apropiata izbucnire a marelui război. Nici în sudul Germaniei, în Tirol şi în Bavaria, la München, la Nurenberg, la Bayreuth pe unde am trecut, nimic nu anunţă declanşarea războiului.

Presa şi activitatea diplomatică reflectau totuşi o tensiune internaţională. Se scria şi se vorbea de o înţelegere a puterilor occidentale cu Uniunea Sovietică, cum şi de o misiune militară franco-engleză la Moscova, ce negocia o cooperare militară. Dar această stare de criză devenise endemică, lumea se obişnuise cu ea şi nu mai impresiona. Se spunea că  Germania este «încercuită» şi diplomaţia occidentală de acord ce URSS, mai mult sau mai puţin sincer, încercau să întărească acest cerc. Hitler nu poate face război de unul singur, spunea ministrul nostru în Elveţia, Gurănescu. Mai mult, erau diplomaţi care se străduiau să nege că se urmăreşte «încercuirea Germaniei», deoarece această exprimare ar fi putut să-l irite pe dictatorul de la Berlin.

Nici în Boemia sugrumată şi supusă la resemnare nu era niciun semn care să anunţe apropiatul război. În lumea cehă războiul ar fi fost poate dorit, oferind  o şansă din două de eliberare,  dar lumea era sceptică.

Străbătând Europa din Italia la Berlin, abia la Dresda lipsa de carburanţi la centrele de distribuţie a fost primul semn de alarmă. Aceasta se întâmplase însă şi anul trecut în timpul crizei cehoslovace. Până la urmă mi s-a dat benzină, dar numai strictul necesar pentru a ajunge la Berlin, în mod excepţional, având o maşină de corp diplomatic.

Am sosit la Berlin în ziua de 8 august. Pe tot itinerariul parcurs nu am văzut trupe, nici transporturi pe calea ferată sau auto.

La Berlin, primul contact l-am avut cu ministrul României, Radu Crutzescu, căruia i-am relatat cele văzute în călătoria făcută, conchizând că am întâlnit o linişte aparentă şi înşelătoare, la fel cum a fost cea care a precedat anul trecut criza cehoslovacă.

Ministrul îmi face un tablou al situaţiei şi-mi relateză o serie de informaţii politice şi militare. El este îngrijorat de apatia ambasadei poloneze, care nu pare nici alarmată şi nici nu vine în întâpinarea crizei prin încercări de negociere. El se mai declară nemulţumit de dispreţul cu care toate misiunile diplomatice de la Berlin sunt ţinute în ignoranţă şi lipsă de informaţii. Chiar şi italienii, parteneri de axă, nu par a fi mai informaţi. Numai la ambasadele engleză şi franceză activ­itatea şi contactul cu germanii sunt intense. Despre «încercuirea Germaniei», ministrul îmi spune că germanii sunt furioşi, iar despre tratativele occidentalilor de la Moscova nu ştie nimic. Îi arăt ministrului că furia nazistă dovedeşte partea slabă a politicii  germane, care după marele succes de la Munchen şi după dispariţia Cehoslovaciei, a crezut că poate exclude orice influenţă şi interes franco-englez în răsăritul continentului. Furia nazistă dovedeşte că rezistenţa poloneză îi irită pe germani fiindcă îi împiedică la o lovitură scurtă şi violentă, un mic război fulger, care să atingă primele obiective, Danzigul şi coridorul, punând Europa uluită în faţa faptului împlinit. Furia nazistă dovedeşte că Hitler nu vrea războiul general, pentru care nu este pregătit şi nici nu crede că Franţa şi Anglia vor face război pentru Danzig şi coridor, cum nu au făcut pentru Austria şi Cehoslovacia. Am reamintit ministrului concluziile mele din iulie privind raportul de forţe dintre Germania «încercuită» şi vecinii ei, inclusiv Rusia. Aceste concluzii fuseseră raportate la Bucureşti cu o lună înainte. Ministrul care avea cunoştinţă de ele încheie gânditor, spunând că jocul cu focul este periculos.

Am adăugat că oricum va evolua şi se va încheia criza poloneză, situaţia României, zdruncinată prin acordul de la München, se va înrăutăţi. Fie că Europa va ceda din nou, fie că va izbucni războiul, România nu va avea decât de pierdut. Frontierele ei vor fi puse în discuţie de Ungaria, împinsă de Germania şi de Rusia. Polonia, care este o piesă importantă în situaţia noastră politică, va ieşi slăbită şi va intra sub influenţa Germaniei, ca şi Cehoslovacia. Doi din pilonii importanţi ai politicii noastre externe vor fi demolaţi.

Situaţia noastră economică era tot mai mult influenţată de Germania, după încheierea în martie 1939 a acordului româno-german, cu participarea directorului general Helmuth Wohltast, trimisul extraordinar al dr. Walter Funk.

Situaţia internă era caracterizată de promovarea legionarismului de către reprezentanţii diplomatici germani la Bucureşti şi de influenţa până la un amestec nazist tot mai eficient al minorităţii germane şi al gărzii de fier, constituind o adevărată coloană a cincea în ţara noastră.

Fără întârziere, în aceeaşi zi şi în zilele următoare, am luat legătura cu colegii mei iugoslav, suedez, turc şi mai ales italian. Părerile exprimate de aceştia conduceau la ideea că în Germania se făceau pregătiri intense pentru trecerea la starea de război. Colegii mei, francez şi englez, erau foarte rezervaţi cu privire la desfăşurarea tratativelor purtate de ţările lor la Moscova, care se tărăgănu de multă vreme.

În aceste zile când atmosfera era asemănătoare cu cea din timpul crizei cehoslovace, mi-a lipsit colaborarea colegului meu cehoslovac, colonelul Antonin Hron. Colaborarea cu colegul polonez, colonelul Antoni Szymanski, a fost din păcate slabă, reflectând o apatie pe care o manifestau diplomaţii polonezi. Orice încercare de contact la ambasada sovietică în luna august a fost zadarnică. Colegul meu, colonelul Anton Gherasimow, cu care timp de doi ani am avut cele mai bune relaţii, preţuite de acesta în anii 1937-1939, de acută tensiune cu regimul nazist, nu era de găsit. Ştiam că Statul Major General German îi ceruse transmiterea în luna mai a unor propuneri la Moscova, unde a trebuit să plece de urgenţă împreună cu ambasdorul sovietic Mercicalow.

Recolta mea de informaţii obţinute după contactele cu corpul diplomatic era completată de o serie de fapte semnificative care se petrecuseră în ultimele zile, fapte pe care le-am comunicat ministrului nostru, cu care le-am comentat. Dintre aceste fapte menţionez pe următoarele:

La 9 august, Forster, gauleiterul nazist al oraşului Danzig, a venit urgent cu avionul şi a fost primit de Hitler la Berchtesgaden, pentru instrucţiuni. El era un om de mare încredere şi prieten al dictatorului. Revenit la Danzig la 10 august, ţine un discurs fulminant, provocator, iar după două zile repetă discursul în comuna sa natală Furth.

La 12 august, aviatorul român Cicei, care făcea practică pe liniile aeriene Berlin – Prusia Orientală, îmi relatează despre traficul aerian foarte intens spre Danzig, alcătuit din ziarişti, emisari, politicieni, agitatori, o întreagă galerie de persoane mai mult sau mai puţin bizare.

Tot la 12 august, preşedintele senatului de la Danzig, Burckhardt, este convocat de Hitler la Berch­tes­gaden. El deţinea puterea după statutul stabilit sub egida So­cietăţii Naţiunilor Unite (Tratatul de la Versailles). Vechiul meu camarad, ofiţer rezervist de artilerie, Gallin, care era consulul general român la Hamburg, mă informează despre cearta violentă dintre acest Burckhardt şi Forster, respectiv dintre populaţia liniştită de negustori germani, urmaşii vechilor hanseatici, şi masele de nazişti, membri ai SA (Stur­mab­teilung, Secţiuni de asalt). Primii nu voiau schimbarea statutului şi încorporarea în Reich şi opuneau o rezistenţă dârză, dar, din păcate, nu erau susţinuiţi de puterile occidentale, astfel că nu aveau mai multe şanse decât rezistenţa austriacă în faţa Anschluss-ului.  

Tot în aceste zile, la 11 august are loc vizita lui Ciano, ministrul de Externe italian, care este primit de omologul său german Ribbentrop la Salzburg şi de Hitler la Berchtesgaden. Nu se cunoşteau detalii asupra scopului vizitei, dar se presupune că partenerii de axă se consultau pentru sprijinul reciproc.

Concomitent aflăm la 15 august că pregătirile pentru jubileul de 25 de ani al vestitei victorii germane de la Tannenberg din 27 august 1914 se continuă intens pentru a i se da cea mai mare strălucire. Manifestarea era de natură a irita pe ruşi, poate pentru a da o contrapondere la tratativele duse de misiunile militare franceză şi engleză cu cea sovietică, la Moscova.

De asemenea, la 16 august aflăm că pregătirile pentru Congresul NSDAP (partidul nazist) se continuă cu febrilitate pentru desfăşurarea lui, ca în fiecare an, la Nurenberg, între 8-10 septembrie. La această manifestare lua parte marele corp diplomatic de la Berlin, cu întregul grup al ataşaţilor militari, aero şi navali, titulari împreună cu toţi adjuncţii lor.

În această atmosferă, m-am adresat de două ori la Statul Major general Attasche Gruppe, cerând în numele comandamentului român informaţii în legătură cu pregătirile militare de la frontiera cu Polonia şi cât sunt ele de întemeiate. De asemenea, am cerut relaţii în legătură cu manifestările de la 27 august pentru comemorarea victoriei de la Tannenberg, precum şi cu des-­ făşurarea Congresului de la Nurenberg. De fiecare dată nu am fost primit de şeful Attasche Gruppe, colonelul V. Mellenthin, ci numai de subalterni ai acestuia. Mi s-a spus că  în ce priveşte pregătirile militare sunt exa­gerări şi că la provocările poloneze s-au luat numai măsuri de apărare. În privinţa comemorărilor, mi s-a spus că pregătirile sunt în toi şi nimic nu poate să se opună desfăşurării la timp a manifestărilor, la care va fi invitat întregul corp al ataşaţilor militari.

La 21 august am vizitat la Ambasada Franţei pe ataşaţii militar, aero şi naval. Ei erau cei mai alarmaţi de pregătirile de război naziste şi mai ales îngrijoraţi de mersul tratativelor militare anglo-franceze de la Moscova, care se izbeau de o inerţie inexplicabilă din partea ruşilor. Am comentat cu aceştia despre un mare consiliu civilo-militar care s-a desfăşurat la Berchtesgaden sau la Obersalzbrg sub preşedinţia Führerului. Este posibil ca prin această întrunire, care nu s-a ţinut în prea mare secret, să se fi urmărit crearea unei presiuni asupra Franţei, Angliei şi mai ales asupra Poloniei. Coloneii Didelet şi Geffrier, ataşaţi pentru armată şi aviaţie, erau pesimişti şi, la convingerea mea că Germania nu este pregătită pentru un război general, ei îmi răspund că în Franţa nimeni nu vrea războiul, iar în privinţa Germaniei sunt de părere că ea este oricum mai puternică decât Polonia pe care o va zdrobi.

La convorbirea cu comandorul Tracou, ataşat naval francez, am întrebat dacă crede că Anglia se va angaja serios, alături de Franţa, într-un război cu Germania. El mi-a spus, cu aerul său bearnez, că Anglia va înceta să fie o mare putere dacă nu va onora garanţia dată Poloniei. Toţi trei conchid că, deşi Germania poate să nu fie pregătită complet pentru un război general, totuşi ea este mai bine pregătită decât puterile aliate, iar coa­liţiile suferă de lipsa de promptitudine şi de capacitatea de a lua măsuri energice. Apoi, nici în Franţa, nici în Anglia războiul nu este dorit. În final, colegii francezi şi-au exprimat mirarea de liniştea până la nepăsare a diplomaţilor de la ambasada poloneză, care nici cu ambsada franceză nu ţineau un contact prea strâns. Se pare, spuneau ei, că polonezii credeau cu tărie în garanţiile şi tratatele lor cu Franţa şi Anglia şi nu mai socoteau necesare alte măsuri de prevenire a pericolului ce ameninţa ţara lor.

În seara de 23 august, către ora 18,30 mă găseam în maşină în cartierul Cancelariei Reichului când aud că se anunţă «eine Sondermeldung» – o comunicare specială. Am oprit în preajma marelui Hotel Kaiserhof şi cu radioul deschis am aşteptat cu nerăbdare comunicarea anunţată. Mă gândeam la marele consiliu ce se ţinuse la Berchtesgaden şi credeam că se va comunica o hotărâre importantă, poate mobilizarea, poate un Anschluss al oraşului liber Danzig la Reich. O nelinişte tăcută observam şi la trecătorii care se opreau la multele megafoane din acest cartier central. Dar comunicatul se lăsa aşteptat şi, pe măsura trecerii timpului, creştea importanţa atribuită lui.

La un moment dat, laconic şi fără comentarii, se anunţă că din ordinul Führer-ului, Ministrul de Externe Ribbentrop s-a deplasat la Moscova, unde va semna pactul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, în urma tratativelor care s-au încheiat cu succes.”
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul