Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O lume în 1857 de cuvinte

        Sorin Tunaru

Născut pe 20.04.1976 în  Bucureşti. În 1999 a absolvit Facultatea de biologie, Universitatea Bucureşti, tot aici urmînd un Master în neurobiologie (2001). În 2005 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale la Universitatea din Heidelberg, Germania, cu teza Identificarea şi caracterizarea receptorului pentru acid nicotinic pentru care a primit calificativul maxim: Summa Cum Laudae. Între 2005 şi 2006: Postdoctorat la Universitatea Emory (SUA), ulterior fiind asistent de cercetare la The Scripps Research Institute, San Diego, California (SUA). În prezent este cercetător în cadrul Institutului Max-Planck, Germania.Dintr-un grupaj de povestiri foarte interesante, de factură modernă, scrise cu mână sigură am ales Lumea în 1857 de cuvinte care reprezintă debutul său absolut. Să fie într-un ceas bun!

Şi aşa se întâmplă mereu: crăpătura din tavan se tot măreşte, muşcatele se revarsă din ghivece, tramvaiul deraiat în staţie, degetul cu unghia îndoită ce iese prin crăpătură şi mă zgârie pe mână, oamenii se lovesc unii de alţii ca nişte zaruri, telefonul sună prea tare. Toate sunt de unică folosinţă, eu le adun în buzunare, iar mâine am să le reciclez. Nu s-a schimbat absolut nimic.

Ma numesc Arkanon. V-am ascultat tot timpul supararile şi de când eram mic mi-a placut sa râd de alţii. Îmi aduc aminte cum stateam cu toţii pe frunze şi ne uitam la cerul întunecat aşteptând sa mai apara o raza din cutia aceea neagra ce atârna deasupra, o mângâiere din partea celui pe care noi, atunci, mici fiind, îl rugam şi-l adoram, îl numeam tatal nostru care ne-a făcut şi ne îndruma gândurile. Era vremea când ne jucam cu zarurile, le aruncam şi numaram punctele, iar cel care arunca mai mult de optsprezece era învingatorul. Câştiga totul, iar noi, atunci, ne enervam şi pleoscaiam, ne urcam pe tulpinile roşii şi de suparare smulgeam pietricelele albicioase de pe cer şi le aruncam în el, apoi adunam în marsupiu nisipul albastru care se prelingea peste noi şi câştigătorului îi ofeream cu ciuda un şirag din picaturile de noapte strânse în timpul jocului de-a demonii. Cât de lungi puteau fi acele jocuri şi cum aşteptam pe frunze, iar apoi ne urcam pe petalele sidefii şi ne agaţam de pistilurile uriaşe, ne aruncam în haul de sub noi, cadeam şi ne prapadeam de râs, eram fericiţi şi când câştigam, şi când ne cotonogeam unii pe alţii, apoi ne contopeam şi împrăştiam nisipul albastru din marsupiu, serpenţii ne priveau şi îşi întorceau capetele pe la spate, ne ridicam pur şi simplu în cele mai multe clipe de glorie pe care le aveam adunate din neant, iar apoi ne prabuşeam în gol şi ne uitam la tulpina roşie cum se îngroaşă şi cum ne acoperă faţa. Iar apoi zarul, zarul cu cele optsprezece feţe era deasupra şi serpenţii îl luau cu limba lor, îl aruncau şi cadea în ulciorul carat de acel contorsionat speculant al universului nostru, cu trompa lui neagra care ne mirosea la călcâie şi ne spunea ca suntem disperaţi dupa cântecul tatalui nostru, movilă de cunoaştere şi nisipul ştiinţei voastre, sa nu se termine cu voi, acei paraziţi temporali, sa descoperiţi dimensiunea care pune capat lucrurilor dupa care sa inventaţi începutul şi sfârşitul, însa este greu caci voi traiţi numai prin aruncarea zarului şi numai cel ce va câştiga va inventa pentru el toate acestea.

Voi ce faceţi pe acolo, licuzilor? Sariţi şi vă bucuraţi, nisipul adunat în marsupii îl transformam în pâlnii ce le puneam la ureche sa auzim mai bine sunetul haului ce ne înconjura, apoi ne spalam pe feţe cu albastrul de deasupra noastra. Am adunat toate pietrele de pe cer şi le-am pus printre picaturile de noapte, apoi cu şiragul la gât am plecat - serpenţii se adunau la poarta haosului şi îmi repetau de departe „tu n-ai aruncat cubul nu ai voie pe aici, întoarce-te” şi i-am plesnit cu limba mea lunga, am obosit sa tot am grija de voi, îmi aduc aminte cum se descheiase marsupiul şi nisipul se scurgea peste tot...

Ma numesc Arkanon şi în acea perioada eram mic de tot. Totul avea semnificaţia pe care eu o doream, florile de sârmă nu aveau tulpinile reci şi colţuroase, ci erau chiar roşii, iar petalele metalice erau parfumate şi roz, eram înca plin de beatitudinea începutului, îmi placea cubul şi îmi placea de ei cum se sufocau de placere la vazul numerelor, acei mici demoni în devenire nesupuşi evoluţiei pe care eu am inventat-o mai încolo, era talentul meu....

Apoi, dintr-o data, am devenit mare. S-a întâmplat în timpul jocului cu zaruri, am dat douazeci şi doi şi toţi ceilalţi au sarit pe tulpina roşie, iar apoi de sus, de acolo, de printre petalele roz, m-au împroşcat cu pietricelele albe, au ascuns zâmbetul muribund al celor care vor trebui sa mai joace jocul acela infantil şi imediat l-am auzit pe el, care-mi spunea:  „Arkanon, acum eşti al tău şi poţi sa faci ce crezi cu tine însuţi”. M-am uitat în jur şi am vazut cum serpenţii se încolaceau, capetele lor erau nişte pietroaie vişinii, limbile lor erau nimicnicia minciunii propovaduite celor mici şi proşti, am vazut apoi cubul negru deschizându-se deasupra mea „tu eşti tată?” am întrebat timid, apoi am simţit gâlgâitul şi cubul şi-a desfacut toate parţile, devenise el însuşi universul meu, avea douazeci şi doua de dimensiuni, asprimea minţii mele îmi spunea ca vor fi o groaza de lucruri de facut şi am început prin a aduna colţurile cubului, le-am pus la un loc, iar apoi am strâns restul, totul a devenit un ghemotoc negru, l-am aruncat cât colo şi şi-a desfacut dimensiunile din nou, apoi am sarit în el... întuneric şi mult haos, era începutul şi haosul genereaza ordinea din care eu vroiam sa ma hranesc şi care îmi dădea puterea creaţiei, am plutit în mâzga densa şi calda apoi am tras opts­prezece dimensiuni sub mine sa pot înţelege mai multe, au ramas însa cele patru care vor fi altarul lumii mele.

În adicţia mea pentru nou am scos din marsupiu nisipul albastru şi l-am framântat, apoi l-am modelat, l-am lasat acolo şi, râzând în hohote, am scos o piatra din cele adunate în timpul jocului de-a demonii şi am pus-o lânga nisipul modelat... ce fericire sa vad ca stateau aşa cum vroiam eu sa stea, apoi am suflat puternic şi bulgarele de nisip albastrui începu să se învârtească în jurul pietrei, ce bucurie sa vad ca se poate aşa ceva, iar apoi mi-am dat seama ca niciodata nu voi mai putea ieşi din cubul acela, deci trebuia sa am pe cineva cu care sa ma joc, sa râd, sa plâng şi aşa i-am facut pe ei sa stea pe bulgarele de nisip, erau ca şi mine, însa le scosesem coada ca nu care cumva sa stea tot timpul agaţaţi cu capul în jos, vroiam sa se uite şi la mine, sa ma proslaveasca şi sa vorbeasca, sa îmi spuna ce nevoi aveau şi ce gânduri îi chinuiau sa ma amuze cu trairile lor penibile.

Eram, chiar aşa, creatorul lor şi îi priveam cum se agitau neputincioşi în faţa suflului meu, eram acolo sus şi ma amuzam teribil cum ma proslăveau şi cum atribuiau absurdului rolul creator, întâmplarea întotdeauna a facut parte din viaţa lor şi ruga adusa mie îi ajuta sa treaca mai uşor peste fatalitatea sorţii şi absurditatea întâmplarii, eram acolo printre ei, plimbându-ma pe tavan şi urmarindu-le mişcarile, în timp ce îşi traiau viaţa simplă de jucarii, ma scutura râsul când unii începusera sa pretinda că mă cunosc, îi vedeam plângând când îi luam la mine şi îi reciclam într-un alt scenariu, eu eram acolo între perete şi canapea încercând sa-mi fac loc şi facând sa scârţâie toată mobila, cu degetele mele lungi împingeam baba sugrumata de frica care venea auzind zgomotele din camera alăturata, eram cel bun ce aducea izbavirea şi, în acelaşi timp, cel negru ce îi împingea la spânzurătoare pe nevoiaşii zilelor numarate de fatalitatea fara sfârşit a sorţii potrivnice. Eu eram totul, începutul la început şi apoi sfârşitul la sfârşitul lui, eram subconştientul ce îşi aducea aminte ca nu poate exista întâmplare, era doar o chestiune de principiu, ce nu este inteligibil este întâmplarea ce ne spune ca moartea nu poate să existe atâta timp cât nu eşti în viaţa, atâta timp când sunteţi produsul creativitaţii mele şi mai era şi esenţa entropiei, eu ceream echilibrului doar sa stea un pic mai departe de ei, sa îi lase sa se bucure de lucrurile simple, eu numai să le pot bântui visele cu adaugirile mele, numai aşa le sugeram în gluma cum sa înţeleaga tot acest calambur ieftin, tot acest joc nascut din propria-mi plictiseala.

Da. Sunt anexat aici. Sunt cu voi şi voi disparea când voi nu veţi mai fi, caci un creator nu poate sa-şi mai asume alt rol decât acela de consumator al propriei minţi, prin limbile şi mâinile lor îmi exprimam de fapt ideile, ei nu mai sunt doar un subiect de joaca aşa cum erau la început, acum îmi transcriu ideile care vor supravieţui mântuirii mele, când voi fi ieşit de aici, cubul în care am intrat cândva va fi zarul cu opts­prezece feţe, cu care alţii asemenea mie se vor juca şi care nu se vor întreba niciodata cine este el de îi lasa sa strângă colţurile cubului aşa cum vor.

Mai târziu îi priveam cum uitasera de mine, ma desconsiderau şi râdeau de prezenţa mea invizibila, credeau ca daca stapânesc cerul şi pamântul eu nu mai însemn nimic şi îmbatrânit de suflul pe care îl trimitea încontinuu micului bulgare albastru am lasat libera voinţa mea, am obosit jucându-ma... am ramas acolo, atârnat deasupra lor, uitându-ma la ei cum se mişcau bezmetic, cum începeau sa-şi foloseasca gurile prin care eu le vorbeam, sa se manânce între ei, nu mai faceam nimic, doar îmi aduceam aminte de tulpinile roşii şi petalele ce pareau roz, am stat aşa pâna totul s-a racit, am putut vedea apoi cum ei nu mai erau şi deja am ieşit din el, ţineam cubul mototolit, îl câştigasem la zaruri când aruncasem douzeci şi doi şi dupa aceea, de bucurie, ador­misem lânga tulpina roşie, îl visasem, cubul câştigat se desfacuse deasupra mea şi ma acaparase cu totul, inventasem nişte prieteni mici şi cam proşti...

Mă numesc N. Stau în camera asta şi mă gândesc la un prieten de-al meu care se credea arlechin,  îmi spusese că de-abia ieşise din cartea de poveşti şi imediat şi-a tras vesta antiglonţ pe el. Aflase el ca în lumea asta oamenii umbla cu pistoale în buzunare şi trag la întâmplare, saracul, sunt voci care spun ca familia lui murise cu ceva timp în urma, dar nu am aflat cum. Eu, ce sa mai zic, stau aici şi ma uit la pereţii albi, râd de unul singur. Dar uneori ma apuca aşa un râs încât se zguduie duşumeaua;  îmi amintesc de înmormântarea la care fusesem cândva şi cum priveam la rămăşiţele lor, resturile unei vieţi refuzate, mai ţin minte încă noaptea aceea când telefonul sunase, era vocea obosită: „domnul N? Îmi pare rau sa va deranjez la ora aceasta, însa trebuie sa veniţi de urgenţa la spital, ceva teribil  s-a întâmplat, va rog sa ajungeţi imediat...”

Asta era însa acum mult timp şi uneori îmi place sa cred ca am auzit-o pe undeva pe aici. Chiar nu mai are nici un rost sa ma gândesc la aşa ceva, trebuie să mă pregătesc deja, nu mai rezist de nerăbdare, vreau să adun din nou nisipul albastru în marsupiu, să plesnesc serpenţii cu limba mea neagră şi să culeg pietricelele albe de pe cer. Apoi voi arunca zarul şi voi reinventa lumea mea pierdută, dar fără vocea obosită din spatele receptorului, fără nopţile petrecute legat de pat şi fără mirosul de cloroform.

O să se afle imediat că Arkanon e bine, Arkanon e înapoi, Arkanon vrea să se joace.Nu s-a schimbat absolut nimic.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul