Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Treimea ipostatică

        Sorin Lavric

Licenţiat īn filozofie şi limbi clasice, cu un dublu doctorat īn Filozofie la Universitatea Babeş-Bolyai (2004) şi apoi la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne (2006), Gabriel Chindea poartă din plin pecetea disciplinelor īn care s-a format: meticulos īn detalii şi sobru īn distincţiile lingvistice pe care le urmăreşte cu acribie de īmpătimit, autorul se numără printre intelectualii de expresie castă. E vorba de „castitatea“ aridă a jargonului de strictă aplicaţie tehnică, cerut de lumea filozofiei academice. Latura bună a acestei castităţi este că satisface exigenţele cu bătaie universitară, severe īn formă şi necruţătoare īn aşteptări, care dau azi tonul discursului cizelat, dar latura rea este că, prinsă īn plastronul ermetic al terminologiei de nişă, cartea Paradoxul transcendenţei la Aristotel şi Plotin este osīndită să aibă parte de un public restrīns. Nu va fi deschisă decīt de cei care văd īn cercetarea filozofică acea disciplină fără de care şlefuirea spiritului nu poate fi īnchipuită. E, īn paginile ei, o īncordare de intelectual antrenat la palestra limbilor culte, o īndīrjire de săpător īn nuanţe şi de scormonitor īn etimologii care īl aşază pe autor īn rīndul virtuoşilor de aleasă plămadă universitară. Principala calitate a autorului este că nu se īneacă īn formulări de inutil balast tradiţional, mişcīndu-se cu uşurinţă īntr-o limbă care, pentru alţii, echivalează cu o spīnzurare fastuoasă de grinda expresiilor moarte.

Cartea atrage prin două teme de dificultuoasă morgă teoretică: cea a transcendentului, aşa cum apare la Aristotel şi Plotin, şi apoi cea a ipostazei īn sens plotinian. Conceptul de transcendent este victima unui abuz şi ostatecul unei bătătoriri. Exerciţiul filozofic a abuzat de el pīnă la saturaţie, făcīnd ca eventualele nuanţe pe care termenul le mai poate trezi īn mintea noastră să fie bătătorite pīnă la inexpresivitate. De aceea, cīnd vorbim de obicei de trans­cendent, invocăm o fantomă golită de sensuri. Gabriel Chindea alungă fantoma şi pune īn locul ei o noţiune īnzestrată cu sens. Cu alte cuvinte, autorul surprinde, lapidar şi clar, paradoxul inevitabil pa care acest cuvīnt de vastă carieră filozofică īl stīrneşte īn mintea oricărui cercetător care se apleacă asupra lui. „Oricum ar fi definit, conceptul de transcendenţă pare să conducă inevitabil la paradox. Căci, dacă transcendentul ar fi cunoscut şi deci afirmat, fie şi numai īn calitate de transcendent, transcendenţa sa ar fi neglijată, iar ceea ce părea transcendent s-ar dovedi a nu mai fi astfel īn realitate. După cum, dacă, pentru a păstra neatinsă transcendenţa, am renunţa să mai afirmăm ceva despre transcendent, transcendenţa īnsăşi ar īnceta să mai poată fi exprimată şi recunoscută ca atare“ (p. 10).

Cum s-ar spune, semnificaţia cuvīntului e contrară folosirii lui: dacă īl folosesc, īmi exprim neputinţa de a īnţelege ceva prin el (semnficaţie nulă), dar, dacă nu-l folo­sesc, recunosc că nu am nevoie de el (utilitate nulă). Īn ambele cazuri, am de-a face cu un nonsens care īmi sabotează orice demers filozofic pe marginea transcendentului.

Al doilea termen de mari complicaţii speculative este „ipostaza“ plotiniană. Gabriel Chindea subliniază că mai toate interpretările actuale date gīndirii lui Plotin se sprijină pe o premisă falsă: că la gīnditorul neoplatonic īntīlnim o variantă precreştină a Sfintei Treimi, sub forma celor trei ipostaze pe care le īmbracă principiul divin: unul, suflet, inteligenţă. „Datorită teologiei creştine, īn limbile mo­derne, spre deosebire de greacă, semnificaţia cuvīntului ipostază (ipostas) a ajuns foarte particular㠖 chiar dacă termenul tinde astăzi spre polisemie, iar «ipostază» poate īnsemna totodată «stare», «situaţie», «dispoziţie» sau «aspect». Totuşi, cīnd este folost īntr-un context filozofc, refe­rinţa teologică revine inevitabil. Iar asta cu atīt mai mult cīnd e vorba de Plotin, unde rezonanţa creştină pare să fie īncă şi mai puternică, de vreme ce pīnă şi numărul ipostazelor pare să fie acelaşi, şi anume trei. Prin urmare, de aici şi pīnă la a pune explicit īn legătură ceea ce presupune a fi treimea lui Plotin cu Treimea creştină nu mai era decīt un pas. […] Ideea că teologia lui Plotin coincide cu o teorie despre cele trei ipostaze nu apare ca atare nicăieri īn textele plotiniene. Este adevărat, atīt cuvīntul ipostază, cīt şi cuvīntul trei apar la Plotin, dar niciodată īmpreună pentru a indica, aşadar, un grup de principii teologice supreme (unul, inteligenţa divină şi sufletul universal)“ (p. 116).

Potrivit lui Gabriel Chindea, eroarea comentatorilor vine din sugestia dată de titlul uneia din cărţile Enneadei (V, 1) – „Despre cele trei ipostaze primordiale“, titlul care nu-i aparţine de fapt lui Plotin, ci lui Porfir, formulare care ulterior avea să-i inducă īn eroare pe majoritatea exegeţilor operei lui Plotin. Dar, dincolo de subtilităţi şi interpretări, merită să reţinem o nuanţă care reprezintă o constantă a gīndirii metafizice europene, şi anume că punctul de origine a universului, acea găoace primordială din care apar toate şi care le mişcă pe toate („primul motor“ al lui Aristotel) este īnchipuit ca o „gīndire care se gīndeşte pe sine“. Dacă trecem peste stranietatea aparent absurdă a expresiei, rămīnem cu autoreferenţialitatea unui act care se exercită asupra lui īnsuşi. E una din obişnuinţele cele mai durabile din istoria filozofiei de a cere unui fenomen să aibă drept efect īntoarcerea asupra lui. E ca şi cum aş spune „sufletul care se īnsufleţeşte pe sine“, „materia care se materializează pe sine“, „iubirea care se iubeşte pe sine“, „mīntuirea care se mīntuie pe sine“, „oglinda care se oglindeşte pe sine“ sau „actul care se actualizează pe sine“. Relaţia cu sine a unui act e genul de abstracţie pe care nu-l īntīlnim decīt īn filozofie şi care uneori poate da rezultate extraordinare. Ce e fascinant este că sensul unor astfel de expresii e verosimil numai īn cazul unor entităţi cu rezonanţă psihică. De fapt, aici se simte specificul filozofiei: săvīrşeşti o mişcare pe care simţul comun nu o cere şi nu o intuieşte, iar din săvīrşirea acestei distincţii poţi deschide un veritabil cīmp de speculaţii filozofice, cu remarca că ele nu vor ţine decīt dacă, depăşind stadiul de pivotări filologice, īşi vor găsi o legătură cu viaţa omului sau cu realitatea lumii. Cartea lui Gabriel Chindea se mişcă īn acest tărīm al distincţiilor filologice cu bătaie tradiţională. Un volum de acribie filologică şi, cum spuneam la īnceputul recenziei, de trudă la palestra virtuozităţii conceptuale.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul