Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Limbajul mirosurilor

        Paul - Gabriel Sandu

Alcătuită dintr-o serie de studii şi articole care au fost publicate în câteva reviste de specialitate, lucrarea Mădălinei Diaconu, Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacţiei, se aşază în descendenţa încercărilor de a aplica metoda fenomenologică husserliană asupra simţului olfactiv, încercări sortite să rămână mereu până atunci la stadiul de simple schiţe. S-a vorbit chiar de o anume „suspiciune faţă de mirosuri” a filozofilor, care şi-ar avea justificarea în câteva remarce ale lui Hegel, şi originea în neîncrederea grecilor antici faţă de parfumuri.

Care să fie sursa acestei respingeri aproape subînţelese a mirosului din sfera esteticului şi mai ales din ce motive simţului olfactiv i-a fost acordat un rol mai mult decât secundar în filozofie? Iată două dintre întrebările fundamentale ale cărţii, în jurul cărora se construiesc meditaţiile pe marginea raportului dintre pasivitate-activitate sau tranzitivitate-intranzitivitate şi, încă mai important, analiza raportului dintre mirosuri şi limbaj.

Consideraţiile făcute de autoare în subcapitolul intitulat „Limbajul mirosurilor” merită analizate cu atenţie, întrucât aduc în discuţie o problemă de o mare importanţă pentru o fenomenologie a mirosurilor, o problemă ce pune sub semnul întrebării posibilitatea însăşi a unei asemenea întreprinderi. În faţa marilor dificultăţi cu care se confrunta, Schopenhauer – în încercarea lui de a elabora o estetică a muzicii – găseşte o soluţie seducătoare şi cu toate acestea deloc mulţumitoare a problemei raportului dintre muzică şi limbajul discursiv. Afirmând că muzica, spre deosebire de celelalte arte care „vorbesc numai despre umbre, [...] vorbeşte numai despre esenţă [voinţă]”, fiind o „manifestare nemijlocită” a aceleiaşi voinţe, Schopenhauer îi neagă caracterul ei de reprezentare pe care i-l atribuise însă câteva pagini mai devreme. Pentru că, în contextul dat, nu proporţiile dificultăţii sunt interesante, ci mai degrabă soluţia propusă în acelaşi loc de către filozof, nu vom mai întârzia asupra chestiunii.

Prin soluţia pe care o găseşte, Schopenhauer pare a-şi anula, cu bună-ştiinţă, valabilitatea propriului discurs şi a propriei teorii estetice. Pe scurt, concluzia lui este că, de vreme ce voinţa, ca lucru în sine, este în afara domeniului reprezentării – iar gândirea abstract-discursivă ţine în mod esenţial de această lume a reprezentării –, raportul dintre muzică şi voinţă nu este conceptualizabil. Altfel spus, muzica şi gândirea discursivă sunt două „etaje“ diferite ale limbajului, iar diferenţa dintre ele pare a fi una de natură.

Dacă problema raportului dintre muzică şi limbaj este una nu numai extrem de dificilă, dar care trebuie imperios soluţionată înainte de a începe construcţia unei teorii estetice, acelaşi lucru se întâmplă, desigur, şi în cazul mirosurilor. E limpede că trebuie discutat mai întâi, mai ales într-o cercetare fenomenologică, condiţiile de posibilitate ale cercetării însăşi, trebuie stabilit, adică, în ce măsură mirosurile pot constitui obiectul unui discurs filozofic. 

Cu toate acestea, în singurul capitol în care problema raportului dintre limbaj şi miros este ridicată, e tratată ca o pro­blemă cumva secundară. Drept concluzie a celor câteva pagini dedicate chestiunii, autoarea observă: „[...] identificarea lingvistică şi descrierea mirosurilor reprezintă o provocare pentru orice discurs, fie el ştiinţific, literar ori filozofic“ (p. 68), la care se adaugă afirmaţia echivocă: „[...] mirosurile, ca impresii nonverbale difuze nu sunt total decupate de limbaj“ (p. 68).

Ca şi când această problemă a „decupării“ sau nu de limbaj a aşa-ziselor „impresii nonverbale“ ar fi una cu totul secundară, iar întemeierea posibilităţii unui discurs despre „impresiile nonverbale“ ar urma să fie dusă la bun sfârşit într-o altă lucrare, autoarea se mulţumeşte să facă consideraţii de ordin statistic. Impreciziile de mai înainte sunt înlocuite acum de rigoarea câtorva constatări de ordin statistic: „de fapt, diversitatea termenilor («obiectivi» sau metaforici) este relativ redusă: 10% din adjectivele cele mai frecvente formează circa jmătate din totalitatea utilizărilor [...]“ (p. 66). La rândul său, concluzia capitolului este din nou tributară cifrelor: „În cifre, dacă la 1900 erau cunoscute doar două sute de molecule odorifere, numărul lor a crescut astăzi la mai bine de douăzeci şi cinci-treizeci de mii [...]“ (p. 69).

Sigur că astfel de date statistice au importanţa lor într-o cercetare ştiinţifică şi îşi pot păstra importanţa chiar într-una filozofică. Dar, cu toate acestea, numărarea ocurenţelor unor adjective referitoare la mirosuri sau a numărului de verbe de olfacţie nu poate substitui o argumentare bine încheiată care să oferă temeiul însăşi al discursului. Pentru că în cazul acesta nu este vorba despre investigarea unui raport între miros şi văz, de exemplu, care ocupă, desigur, un rol secundar într-o fenomenologie a mirosurilor, ci de investigarea acelui raport care se constituie ca o condiţie de posibilitate a investigaţiei însăşi.

Lucrarea Mădălinei Diaconu, care se vrea o fenomenologie a mirosurilor, se încheie cu un capitol intitulat „Templu de consum – mit post (modern) şi utopie împlinită a postistoriei“, care este, probabil, cel mai bun capitol al cărţii, dar care nu are decât o legătură tangenţială cu miza lucrării. În „Cuvântul înainte“, autoarea încearcă să justifice aşezarea acestui capitol în finalul volumului: „Lucrarea se încheie cu un studiu despre templul de consum şi funcţia psihologică de surogat a consumului de astăzi, ca mediu în care se desfăşoară activitatea de creaţie şi receptare a parfumurilor“ (p. 9). Cu toate acestea, cele douăzeci de pagini ale capitolului, structurate în jurul unor problematici de genul structurilor spaţio-temporale ale templului de consum sau care privesc comportamentul consumatorului. Lipsesc aproape cu desăvârşire orice fel de trimiteri la chestiunile dezbătute în celelalte capitole ale volumului, nemaivorbind de lipsa totală a unor consideraţii sumative sau conclusive.În concluzie s-ar putea afirma că volumul Mădălinei Diaconu este o colecţie de studii – cele mai multe constituindu-se ca o investigaţie asupra simţului olfactiv şi a mirosurilor – care ţin însă mai curând de psihologie decât de fenomenologie; care discută cu acuitate unele chestiuni extrem de importante, legate de estetica mirosurilor şi de simţul olfactiv, mulţumindu-se însă cu constatarea unor fapte şi cu clasarea lor ordonată, în lipsa unei reflecţii de natură filozofică asupra lor. Această lipsă atârnă cu atât mai greu cu cât, aşa cum se întâmplă în cazul raportului dintre limbaj şi mirosuri, o asemenea reflecţie era mai mult decât necesară pentru orice demers care se pretinde a fi o fenomenologie a mirosurilor.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul