Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Am văzut şi romāni

        Ana-Maria Nistor

Am văzut şi romāni fericiţi alergānd după bani. La propriu, contra cronometru. Cursă cu obstacole. Un el şi o ea. Run, Forrest, run versus Run, Lola, run. Cu Virgil Ianţu īn rolul principal. Īntre noi fie vorba, prezentatorul, fost backing vocal, fost corist, era mult mai simpatic alături de puştii care spuneau lucruri trăsnite. Dar să lăsăm sezoanele trecute la locul lor, īn arhivă, şi să privim īnainte. Spre cei 10.000 de lei pe care emisiunea „Mobilul“ īi pune la bătaie īn fiecare săptămānă. Condiţia e să ai telefon, ca să te sune Ianţu să-ţi dea indicii, apoi să ai un start bun, rezistenţă la proba de alergare prin oraş, ceva isteţime să găseşti semnele lăsate prin Curtea Veche ş.a.m.d. şi puterea de a ceda o mie, două de lei dacă nu te descurci pe parcursul cursei. Dar ei s-au descurcat. Şi el, dar mai ales ea. S-a tārāt pe sub ruine, a intrat īn fāntāna arteziană de la Universitate, s-a căţărat pānă la ceasul de la Şuţu după o hartă şi - uraaa! - a īnvins. Scor final: 6.000 de lei plus valiză. I-a īmpărţit cu el, frăţeşte, ca doi tovarăşi de drum. Abia aştept să mă uit la următoarea emisiune. Eventual, şi la reluare, pentru aprofundarea corectă a tehnicilor de cāştig şi alergare. Tot īnainte peste orice obstacol. Mi-aduce aminte de vremea cānd eram cutezători şi ne puneau să citim „Cireşarii”, apoi să ne regăsim īn personaje īn misiunea „colectarea sticlelor goale contra depistarea castanelor comestibile”. Aş vrea să-l sun pe domnul Ianţu şi să-i mulţumesc. Pentru stropul de istorie picurat īn televizorul meu. Eu sunt un Cireşar.

Am văzut şi romāni fericiţi cāştigānd bani uşor. Din fotoliu, de-acasă. I-am văzut la Super Bingo Metropolis. Au cumpărat cāteva cartoane, au sunat, au trimis codul şi au cāştigat. Trei posibilităţi: 1) posibilitatea de a-i urmări pe ţociu şi Palade īn fiecare duminică seara, pe Antena 1, cum īşi măsoară talentul, tehnica, experienţa īn situaţii comico-tragice, ediţie princeps; 2) posibilitatea de a asista cum o afacere de milioane bune devine iar legală, se īntinde ca un pojar naţional şi e aplaudată de cei cuprinşi de febra firimiturilor aruncate de producători; 3) posibilitatea de a uita fostele tunuri grandioase pentru că zeul banului bāntuie iar şi te ia la lingurică. Atunci stai ore īn şir īn fotoliu şi aştepţi un telefon, ca să intri īn direct şi să citeşti un număr de pe carton īn faţa īntregii ţări aşa, ca să vadă toţi că ai cāştigat.

Totul e să nu rătăceşti beletul că s-a ales praful de tot. Dar asta-i puţin probabil. Nici hazardul nu mai e ce-a fost pe vremea lui Caragiale care, oricum, n-a fost un romān fericit. Cu noi stau lucrurile altfel. Investiţie minimă, cāştig maxim. Un cartonaş şi un telefon care-ţi va schimba viaţa. Aproape de miezul nopţii, ca bagheta zānei ce poate transforma un biet dovleac īntr-un Audi Q7. Nu vreau să spun că suntem o ţară de Cenuşărese, departe de mine, ce mi se pare, īnsă, esenţial e aşteptarea. Americani, Godot, ucigaşii mioritici, un prinţ călare pe un cal alb – nu contează. Important e să stăm cuminţi ca nişte fecioare sfioase, aşa cum ştim noi mai bine şi să aşteptăm miracolul, deus ex machina, destinul să acţioneze. Şi vom fi trăit fericiţi pānă la adānci bătrāneţi īmpreună cu toţi vecinii şi prietenii, petrecānd din zori şi pānă seara. Eu sunt romān, deci sper. Fără număr.

Am văzut şi romāni fericiţi foarte trişti. Aproape nefericiţi. Care trebuie să se ocupe de vānzări anterioare, să se īmprumute de 1,5 milioane de euro ca să cumpere o rafinărie şi apoi să aştepte să se dea cu un miliard şi ceva mărunţiş, care sunt nevoiţi să pună un adaos de 3.200%, care să caute pentru o scenă cuie de 5 dolari bucata, care, īn fine, să lucreze pentru noi care dormim liniştiţi. Aceştia sunt nişte oropsiţi ai sorţii, obligaţi să trăiască īntr-un paradis iluzoriu, īn care orele nu se mai măsoară după Rolexul demodat, īn vacanţele veşnic albastre şi calde, cu nuci de cocos care nu vor să intre īn poşeta Louis Vuitton, īn aceleaşi avioane personale, singuri cuc, doar cu SPP-istul personal alături. Ei sunt un fel de paria pe care societatea īi īngăduie pentru treburile nu tocmai curate ce trebuiesc făcute. Sunt creştin şi accept că aşa e dat, ca unii să se chinuie īn Nirvana.Am văzut şi romāni foşti romāni. Care-au plecat care-ncotro, unde au văzut cu ochii. Franţa, Germania, Canada. Noi i-am uitat, ei vor să ne uite. Cāte unul reuşeşte să facă ceea ce ar fi fost imposibil de realizat aici. Ia şi premii, chiar Nobelul pentru Literatură. Atunci noi ne amintim că sāngele apă nu se face. Ba se face. Cel puţin pānă cānd ne hotărām să le plătim cercetătorilor noştri măcar taxa de participare īn competiţie, aşa cum fac alte ţări care-şi cultivă valorile. Pānă atunci, să ne bucurăm că am văzut şi romāni.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul