Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Telemaco Signorini, cel mai bine cotat pictor italian la Sotheby’s

        Corina Ţucu

S-a deschis la Padova (între 19 septembrie şi 31 ianuarie 2010), la Palatul Zabarella, expoziţia „Telemaco Signorini şi pictura în Europa”. Cine e Telemaco Signorini? E Grigorescul Italiei, „figlio d’arte” – tatăl său, Giovanni Signorini era vedutistul marelui Duce al Toscanei - membru al grupului toscan al macchiaiolilor, numiţi aşa pentru pictura „a macchia” (pată, de culoare), care se întâlneau la cafeneaua „Michelangelo” din Flo­renţa, dandy alla Baudelaire, spirit sarcastic despre care „Rivista italiana” spunea, când a fost numit unul dintre membri comisiei Bienalei din Veneţia de la 1896, că „nu e nimic sfânt în acea gură infernală ornată de frumoşi dinţi de fildeş”.

Signorini - nomen omen - este un maximum de eleganţă de stil, de incredibilă prolificitate şi bruşte schimbări de manieră sau de subiect. Pictează oraşele: ghetoul veneţian, Florenţa şi strada botegilor de vânzători de cărbuni, Edimburg şi Kirkgatul de lângă, dar şi peisajul de ţară explorat cu frenezie în vacanţele estivale (ca şi Grigorescu şi toţi care-au frecventat pădurea de la Fontenbleau): Settignano, izlazurile toscane, marinele Liguriei, peisaje inundate de pete de lumină ireale.

Este un pictor „social” (şi nu pot să-mi opresc un gând: dacă Italia ar fi fost sub Cortina de Fier, aceste scene aşa-zis „sociale” ar fi fost recuperate de realismul socialist cum au fost păstoreii şi carele cu boi ale lui Grigorescu?), celebra „l’Alzaia” (Tragerea la mal a unei ambarcaţiuni) are în prim-plan bărbaţii înjugaţi cu funii care trag amonte o ambarcaţiune pe Arno. Barca nu intră în cadrul vizual, centrul tabloului îl ocupă aceste siluete masculine îndoite de efort, opintiţi ca într-un vers din Arghezi: „El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ceruri de la vatră”. În plan secund, stă lumina unui soare toscan ce nu mai apune odată şi două siluete decupate (ca orice fiu de vedutist celebru) din Cataletto – burghezul îmbrăcat după moda englezească, posibil şi englez veritabil cu casă în împrejurimile Florenţei, de mână cu fetiţa împamponată şi – nelipsit în imaginile lui Cataletto – căţeluşul de vânătoare „da ripporto” (care aduce prada) zglobiu şi cu o existenţă incomparabil mai fericită decât oamenii-bestii, bieţi asini care trag la jug. Ceea ce şochează – pentru că acesta este adjectivul cel mai adecvat pentru opera lui Signorini – este tăietura, cadrul tabloului. El aminteşte de stampele japoneze ale lui Utagawa Hiroschige, atât de important pentru impresionişti. Diagonala compoziţiei dă perspectiva, iar legile de aur ale Renaşterii sunt întoarse pe dos. În prim-plan este umbra, efortul inuman al bărbaţilor înjugaţi, infernul; abia în planul îndepărtat este lumina, culoarea, paradisul ca în peisajele foreste ale lui Corot. Frecventările pariziene se dezvăluie, amiciţiile se trădează, genialitatea vine după.

Altă scenă  „socială” cu un nume fascinant – „Sala agitatelor (nebunelor) de la spitalul Sfantul Bonifaciu”. Acelaşi dramatism a în Velezquez sau Garicault, care reclamă o demnitate negată bolnavilor mintali. Acelaşi prim-plan în umbră, cu o masă lungă la care stau bietele nebune cu gesturi necontrolate. Lumina cade în spate, pe zidul galben ca la un alt mare vedutist – Jan Vermeer din Delft. Tensiunea ţâşneşte din fiecare centimetru de pictură, din disperarea pumnilor înălţaţi în van, din contrastul şocant de lumină şi culoare. Degas vizitează atelierul lui Signorini la 1875 şi rămâne uluit de acest tablou.

O altă lucrare este „Noiembrie“, un amestec de plumb (bacovian, zice ochiul meu românesc) şi cenuşiu, unde cerul se uneşte cu pământul prin brazdele de noroi ale câmpiei, ca-n grafica lui Pucă. Pe drum, o căruţă cu coviltir trasă de doi cai vine spre privitor de după o curbă a drumului creionată de urmele înnoroite ale altor trăsuri trecute. Forţă expresionistă ante literam, vigoare a compoziţiei şi a materiei, tuşe lungi „a macchia“, cum erau şi penelatele peisajelor lui Grigorescu.

Culmea rafinamentului şi al dandysmului este capodopera „Toaleta de dimineaţă”, tablou scandalos la acea epocă, ce înfăţişează prostituatele dintr-un bordel din Florenţa, care se spală, se piaptănă, se pregătesc după o noapte „de muncă” să meargă la culcare. Tabloul îl va inspira pe Luchino Visconti în scena din „Senso”, când frumoasa Alida Vali îşi caută amantul. Opera a aparţinut Maestrului Arturo Toscanini. 

Telemaco Signorini este Nicolae Grigorescu al Italiei, cu deosebirea că, la noi, cu Grigorescu, pictura modernă se află la început şi, caz miraculos, chiar de la început această pictură atinge un vârf maxim, atât de genial surprins de cel mai fin cunoscător al operei grigoresciene - regretatul Remus Niculescu; la ei, la italieni, Telemacul Signorin vine după etrusci, romani, Renaştere. „Bella differenza, signori miei!”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul