Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Oamenii lui Saitafernes

        Constantin Novac





Locuiesc (adică zac, melancolizez, dorm, citesc, uneori mai şi scriu) într-un imobil interbelic de vârsta mea, scăpat cu mila lui Dumnezeu de restitutio in integrum. Mă aflu aşadar pe faleză, în Peninsulă, fostul oraş-cetate tomitană înnobilată – pentru cei ce mai poartă reflex curcubeul vagilor mărturii arheologice – de aura timpului ireversibil. Marea din ferestrele mele are rare reflexe de albastru ciel, de cele mai multe ori bătând în negru-vânăt, e de mult vitregită de meduze, garizi, crabi, căluţi de mare, peşti câineşti, nori de aterină, delfinii nu se mai apropie de ţărm. O mare pustie, rareori străbătută de roiuri de vele, dar mai ales străbătută de câte o şalupă cu motor, al cărei siaj trasează veuri înspumate pe o oglindă placidă. În multe împrejurări, indiferent de anotimp, rafale de vânt vin să-mi foşnească jaluzelele vechi, chinezeşti (trebuie să le schimb), sugerându-mi zbuciumul unei punţi de corabie în furtună. Arhaicelor faruri care zeificau orizontul întunecat le-au luat locul nişte schelete de fiare profilate cu o oglindă în vârf, la fel de funcţionale, e adevărat, dar mai puţin repere ale unui trecut conservabil în amintirea viitorului.

Aşadar, strada Marcus Aurelius, a doua în ordine cronologică urbană de administraţie românească, stradă al cărei nume tălmăcit în autohtonă, după constatarea ironică a lui Caragiale, înregistrează nu mai puţin de şaisprezece versiuni. Respectiva stradă emblematică pentru Peninsulă, fostă Clise Burum (pământ galben în turcă), adăpostea, pe la 1890, magherniţe din chirpici, câteva presupuse cărămidării cu materie primă ruptă din calcarul precar al locului şi două-trei lupanare cu sau fără felinare roşii. Astăzi, dacă nu te grăbeşti, trecător fiind pe respectiva uliţă devenită stradă şi suferi de oarece afecte desuete, realizezi că păşeşti pe fărâme de arhitrave, resturi de mozaicuri, de locaşuri de cult, oase de arhonţi şi arhontese tomitane, cioburi de amfore şi, cine ştie, poate chiar pe pulberea lui Ovidiu.

 

*

 

Va să zică astăzi a mai rămas şi ceva din ieri dacă iau în socotinţă retenţii adolescentine, cu corecţia satisfacţiei (desigur acide) că, fără excepţie, ne naştem pentru a deveni, la rându-ne, pulberi. Ce fac, pensionar fiind, în atari condiţii politico-ideologico-etico-global-economice? Zac, melancolizez, dorm, uneori mai scriu sau citesc. „Mai aveam puţin şi-mi uitam sexul – zice el. Apoi o pătrunse, instantaneu, lovind-o ritmic, aproape dureros, de osul pubian. Ea icni.” Sau din ziare: „Doamnă serioasă, 67 de ani (?), căsătorită, fără riscuri, ofer companie sexuală de domni generoşi.” Vetust fiind, după părerea mea, viaţa merge înapoi.

 

*

 

Acum, după împrejurimile de pe Marc Aoreliu. Odinioară, când am ales-o, era calmă, rareori străbătută de câte un vehicul; casele învecinate, puţine la număr, cu jaluzelele semilăsate, aşternutul vegetal al falezei abrupte la ale cărei poale marea îşi făcea jocu-i capricios, toate astea îmi ofereau senzaţia unui refugiu. De paznic de far. Câteva construcţii în devenire îmi vor ascunde curând orizontul albastru. „Homme libre, tu cheriras toujours la mer”. A început prin a mă dezamăgi şi ea. Am crezut-o din fragedă copilărie un imbold baudelarian. Nu ştiam pe atunci că eternitatea incumbă indiferenţa. „De pe pământ mă cheamă a Ta împărăţie/ Şi vin spre Tine Mare voios şi mă dau Ţie/ Al Tău sunt şi pe valu-Ţi semeţ de m-o-ngropa/ Voiesc să simt prin Tine nemărginirea Ta” - Ludovic Dauş. Bye-bye! Strada mea care marchează printre primele răsăritul ţării a devenit monstruoasă. Haite de câini hămesiţi îţi amuşinează agoniseala de piaţă. La cei cunoscuţi deja, o căţea de curând pripăşită cu floricică de tablă prinsă-n lobul urechii, semn că a fost sterilizată în chip fructuos, s-a dovedit a fi un fecund organ reproducător. Târăşte pe sub ţâţele ei vinete o duzină de viitori colocatari. Intră în concurenţă de la fel de fecundă procreaţie cu ţigănimea locului, fertilă şi ea, acompaniată de ţipetele isterice în limba ce le-a fost dată cu mici interludii de imprecaţii româneşti ale puradeilor despuiaţi până-n decembrie. E o casă în apropiere, splendidă alcătuire interbelică, pe lângă care treceam cu vădită religiozitate, unde categoric a trăit o femeie fermecătoare, mi-ar fi plăcut să fie Cella Serghi, oricum, o făptură care s-a lăsat prinsă-n pânza de păianjen a iubirii. Acum, colcăie de tuciurii, fe­restrele sunt coşcovite, cârpite cu carton, prin geamuri sparte răzbat manele din casetofoane străvechi, stridente de pică tencuiala dospită. La prăvălia din colţ se vând ţigări viceroi, batoane de parizer, pâine, câte o bomboană pe băţ pentru ăia mici. Asta, de obicei seara, când se întorc seniorii de la ciordeală. Să nu uit maşinile care au sporit în ritm exponenţial, sfidând atingerea durerii economice naţionale.

 

*

 

Tot despre Marcus Aureliu în context urbanistic peninsular, într-o provincie uitată de Dumnezeu, cu excepţia verii, în care orice tip cu T mare, fie el Da Vinci sau Einstein, n-ar putea ajunge decât un mărunt oficiant de poştă. Oraşul vechi îşi pierde istoria, n-a rămas nici otoman, nici occidental, cum nu cred că va deveni vreodată. O amestecătură penibilă de dughene printre care se strecoară puţinii străini descumpăniţi. Uliţele înguste ce converg spre aşa-numita piaţă Ovidiu, acolo de unde ne veghează-n bronz oxidat declaratul înaintaş al spiritua­lităţii noastre – în realitate, un biet exilat care şi-a deplâns soarta relegării –, adună intermitent, cu prilejul unor paranghelii aparent nepolitice mulţimi pestriţe în aşteptarea unui mic şi a unui ţap de bere din partea casei, indiferent de partidul ospitalier. Trăsnesc rareori, la miezul nopţii, când ţi-e lumea mai îndepărtată, pulberi de artificii reformate, contabilizate undeva la centimă de către furierii armatei. Nu există cale pietonală. Dacă nu există câini hămesiţi în zonă, puţin probabil, mici puradei care abia aşteaptă să se înfrupte din resturile lăsate de muşterii, te poţi trezi cu botul unei maşini în pizza de patru anotimpuri. Sau, la alegere, kebab, mititei, shaorma, şuberec, imam baildî. Sau pur şi simplu fast food uitate-n galantare. Pe de lături, magherniţe presupus a fi abandonate – atenţie, pericol de prăbuşire –, oricum, ferească Dumne­zeu să te apropii mai mult de ele pentru că probabilul, presupusul pus în proprietate prin diverse ambigue stratageme ţi-ar sări în spinare, trotuare cu provocări alpine, clădiri în stil rococo, altă dată falnice, cu balcoane forjate laborios modelate de meşteri iscusiţi care făceau cândva faima feroneriei provinciale şi nu numai (acum sunt la fier vechi), pitite astăzi sub construcţii noi, diforme, lacome de spaţiul public, de ambientul urbanistic al locului (mă) înstrăinează de propriul habitat. Şi de tot ce poate fi potri­vit acestuia.

N-ajunge. Intrarea în Peninsulă (oraşul vechi) presupus triumfală ca orice intrare într-o cetate, rămâne fidelă precedentului comentat. Te întâmpină mai întâi un soi de coteţ prelungit, parţial color, pretins a fi fântână arteziană cu câteva (pardon) ejaculări de apă, alături de un grup sta­tuar (de departe kitsch) care s-ar vrea copia reputatului monument roman cu trimitere la lupoaica şi căţeii ei le­gendari Romulus şi Remus. Monumentul autentic este însă alături; o cabină rectangulară din termopan (nu e singura din urbe, nici ca decor, nici ca folos, semănând perfect cu un cavou de familie) adăposteşte un paznic bugetar, a cărui şapcă de uniformă bugetară, lepădată pe micuţul birou (?), îl substituie în numeroasele lui absenţe. Ce nepot de unchi de văr l-o fi făcut pe bunicul respectiv străjer peste pavajul cenuşiu? Câtă vreme nu cred că vreun nebun s-ar sumeţi să smulgă de la ţâţele legendarei (în copie autohtonă) cei doi avortoni pe care penumbra tomnatică îi face şobolani scâncind după ţâţa mă-sii?

*

 

Recunosc sincer că sunt (o fi din pricina exclusivă a vârstei?) un senzor maladiv combinat fără ţâfnă cu o raţiu­ne funcţională, sunt o fumigenă pentru mine însumi. Lumea mi se pare ceţoasă. Chiar şi cele afirmate mai sus pot fi luate ca atare. Cât o fi lumea în mine şi cât eu în ea? (Aproximativ din Shakespeare). Mă preocupă tot mai intens originea instinctuală a fiecărei simţiri sau mişcări, substratul lor psihologic. Să luăm, de pildă, câinele lup al vecinului. După mine, câinele lup e un hibrid monstruos. Un mutant. A luat din cele două specii combinate tot ce e mai rău: slugărnicia şi agresivitatea. Supunerea nu exclude ferocitatea, nu neapărat în cazul celor rataţi de orice rasă ar fi. Dacă aş continua acest gen de filozofie la genunchiul broaştei, ar fi aşa cum am spus. Ah, acum mă lamentez, de câte ori, în miezul nopţii, când, la vârsta mea şi când de fapt nu mai exişti, îmi permit (n-am fost niciodată un obsedat sexual), îmi permit aşadar să promovez relecturi din vise erotice de tinereţe? Doar o adiere caldă, aromitoare, fragil-senzuală – ating, dar nu pipăi, nu caut – dinspre făpturi care n-au trecut nicicând prin viaţa mea? Or fi de dincolo? De unde am mai fost sau voi mai fi? O făgăduială? Un regret? Trecut sau viitor? Un reproş nocturn subliminal, al unei vieţi îndelungate faţă de anumite tentaţii refuzate sau ignorate? Care ne terorizează abia acum în regim de visare, fără nuanţa unei dorinţe locali­zate undeva anume? Cu uşoare, jenante pulsaţii matinale care nu-mi amintesc obiectivul obscur dintr-un bun început? Toate astea din pricina hămăiturilor lupului din vecinătate. Ar fi mai moral să ucizi câinele sau proprie­tarul? Mai uman, zic, câinele. Sau omul? Cum? Soluţii năstruşnice pentru imposibila, infecta mea moralitate, deşi Mengele îmi face de departe semn cu degetul. Refuz orice soluţie salvatoare pentru unica şi repetata mea noapte scrâşnită, între două pastile trecute cu greu prin strâmtoarea gâtuită de nesomn a faringelui.

 

*

 

Şi acum, despre tribulaţiile mele în acest spaţiu tomitan în care, după voia-mi răposată, melancolizez, zac, dorm, citesc „Ea zvâcnea sub el, cu gura semiîncleştată, în vreme ce el, trăgând-o sălbatic de păr, o făcea incapabilă să respire, cu organul lui pătruns aproape până-n rădăcinile traheii.”

Mai departe. Mă închin creştineşte, ortodox, dreapta-stânga, dar sfidez morala conform căreia nu trebuie să-i urăşti pe cei ce te urăsc pe tine. Care pe care… Poţi urî, de pildă, politicos, cu plecăciuni perverse, lăsându-i carotida să-şi reverse substanţial conţinutul sangvin al recipientului său trupesc. Nu pot. Accept răzbunarea indianului care, instalat pe malul râului, să zicem în poziţie lotus, aşteaptă, ascultând şoaptele eternului. Nimic dinamic. O vreme. Dinspre amonte spre aval, trupul duşmanului său, buhăit, verde şi umflat, trece pe sub privirea lui şi se pierde în depărtarea râului. Indianul se ridică, nu are remuşcări, nu are ce-şi reproşa, a urât şi atât, şi a aşteptat. Se ridică din poziţia lotus şi pleacă. Nu ştiu de ce mama dracului am spus asta. Poate pentru că, în ciuda ortodoxismului meu impus de predecesori, urăsc, ca şi ei, indianeşte. Pace lor!

 

*

 

Şi acum pentru că m-am eliberat de mine însumi (po­ziţia lotus este foarte incomodă, cere exerciţiu, nu mai vorbesc de vitalitate), enumăr câteva cazuri ce-i drept, mai puţin susceptibile de resentimente majore, nu neapărat de pe strada Marcus Aurelius.

1. Acuz o afecţiune care bate spre rinichi. Îngrijorare firească. Pesemne, zic, am zăbovit prea mult în marea de-alături şi… Găsesc, în prospecte medicul urolog. După- amiază, la cabinetul particular, deoarece omul, ľ din zi trage din greu la spital. Ora 5. Aştept. Răsfoiesc, din lipsă de altă ocupaţie, pe masa din anticameră, reviste colorate care mă răscolesc sugerându-mi boli anihilante. Tratamente sumare, riscuri majore, multe fatale. Angoase, perspective sumbre care mi se strecoară furiş în mental, apoi în măruntaie. Sunt aproape mort şi mi-am permis ires­ponsabil să nu las un testament copiilor mei. În sfârşit, apare şi el. Doctorul. E tânăr, dar aparent extenuat. O muncă în spital, o ştiu din propria-mi experienţă, e un coşmar. O isterie colectivă ne mută deseori din nelinişti în bolişte, chiar dacă nu-i cazul. Intrând în cabinetul lui, nu mă vede. Cred că nici nu mă aude. Urolog fiind, n-o să mă caute-n ureche. Îmi bagă degetul în fund – chestie care mă oripilează – şi-mi prescrie precipitat o reţetă. „Un milion de lei”. „Poftim?” Examenul. Plătesc, fără chitanţă. Revin, după o lună. Îl aştept. Pe doctor. Alte reviste, alte agre­siuni. Sunt aproape mort, mă previn prospectele. Dau colţul dacă nu mă las de toate cele lumeşti. Medicul e tot extenuat. Îl compătimesc, dar… Intră în cabinet, fără să mă vadă. Cu mâna udă pe rezultatul reţetei, bat timid în uşă. El, pe scaun, eu, în picioare. Mai am timp să mă întreb răutăcios, când mai poate răsfoi, între două ambuscade, un manual de specialitate. „Mda”, zice. Eu, tot în picioare, cu prohabul desfăcut, în ideea că… „E-n regulă! Cinci sute de mii”! „Poftim?” Rânjesc prosteşte. „Nu-ţi iau un milion, că-i doar o consultaţie”. Mă uit la el. El nu la mine. Nu poţi citi pe faţa lui – e obosit, dar lacom – dacă a avut un deces în familie sau a câştigat la loto. Cred că nu mă vede. Presupun că, dacă l-aş jefui măcar de cei cinci sute de mii ai mei, nu s-ar dovedi în stare să-mi facă portretul robot pentru o eventuală investigaţie poliţienească. „Dom’ doctor, eu sunt pacient, nu client”. Ori nu pricepe, ori i-e silă de mine. Schiţează o grimasă. În anticameră, alţi tâmpiţi ca şi mine aşteaptă naivi şi timizi să devină clienţi.

2. O dimineaţă mohorâtă de toamnă. Nu s-a luminat încă. Maşina se hurducăie pe şleahuri desfundate, stârnind, în bătaia farurilor perdele de praf răscolit de vânt. Nu e zi de pescuit, cu atât mai rău pentru mine, ataşat întâmplător unor amici mari amatori de băgat un băţ în apă. Răbdarea nu e calitatea mea. Imobilitatea aferentă aşijderea. Lacul ca să-i zicem Codru… Orizont ceţos, nori de ardezie. Bate un vânt rece, umed, tăios, pătrunzător. Neguroasă, lumina la­cului ascunde orizontul, în vreme ce amicii mei, cu degete înţepenite, moşmondesc în semiîntuneric, leagă, desfac, înnoadă, scormonesc după momeală în cutii anume pregătite. Dârdâi de frig, de nesomn şi, în zorii cenuşii, mă ghemuiesc sub un butoi uriaş debordând de peturi goale şi sticle de monopol arhaice, goale. Lacul se dezveleşte de neguri, undeva, dincolo de el, pe marginea opusă lui, o construcţie ciudată pe care febra mea şi pustietăţile din jur mi-o transformă în fata morgana, izbucnită din peisajul sterp, aproape saha­rian. Amicii mei trebăluiesc pe un mal râpos şi lunecos, pe care predecesori pescari la fel de demenţi l-au transformat în toboganuri cu aterizări pe fese, ca să fiu decent. Într-un efort de luare de cunoştinţă, des­luşesc împrejurimile imediate. Alături de noi, o coşmelie improvizată temporar, un individ cu fes scoate din apa plumburie, vălurită, în disperarea alor mei, peşte după peşte. O pisică tărcată, pesemne obişnuită locului, pândeşte o eventuală recoltă de pradă nepăzită. E marginea loca­lităţii unde, conform tradiţiei, este aruncat tot ce e de pri­sos. Cocoşi trufaşi, aprigi, se aprind de dimineaţă guvernând cârduri de găini scotocitoare în ţărâna locului. Clăi mărunte de paie, a căror umezeală presupusă îmi rugineşte ce-a mai rămas din articulaţiile încheieturilor. Şi aşa ţepene. Amicii mei schimbă, fără folos, sculele lor performante. Zadarnic. Vecinul nostru de sub coşmelie mă (ne) sfidează. Cred că e în complicitate cu prada. Cineva, nu îl văd, dar îl simt, roboteşte, (nea boală) în spatele unor ostreţe şubrede. O noatenă murgă, pişcată matinal de streche, ţopăie îndră­cită şi nechează copilăreşte. Mai încolo, tot în răcoarea severă a dimineţii, privesc în perspectivă (spaţială) şiruri dezordonate de case cu păsări îndoliate, negre, pesemne ciori, survolând peisajul. E un loc de recluziune monahală. Nu mă încumet să ies din mormanul peturilor. Multe dintre ele plutesc aparent elegant în unduirile veninoase ale va­lurilor.

Aici ar putea fi plasată varianta Sodomei şi Gomorei, plus arca lui Noe, plus apocalipsa lui Ioan. Halucinez ca orice degerat. Soarele, zgârcit, îmi irigă pupilele, vecinul scoate peşte după peşte. Să fie coşmelia de vină? Ai mei zac în lumina tulbure cu prăjinile nemişcate deasupra apei. De undeva din spaţiul neatenţiei noastre apare un ins pirpiriu, vânăt de frig, figură inexpresivă şi impersonală, n-ai ce vârstă să-i dai, se vede că n-a dormit nici el, pleoape umflate, pomeţi buhăiţi, congestionaţi, reacţii convulsive; poartă o curea roasă la mijlocul unui soi de loden, lăsând să se vadă în bătaia vântului neostenit, pantalonii lăbărţaţi, căzuţi pe şale. „Taxa, vă rog!” Are ceva grotesc-amar, se face că răsfoieşte un chitanţier între degete boante şi întinde mâna spre mangoţi. „Cât?” „Şapte sute de cap”. „Păi, alaltăieri cereai numai patru sute”. „Aşa-i dispoziţia de ieri”. „Na trei sute şi du-te-n…” Bonierul rămâne virgin, precum lacul amenajat ultima dată de Creator. Până vine fiscul şi la el. Singura mea consolare palidă, dar răutăcioasă e că nu contribui la şpagă, întrucât nu am băgat un băţ în apă. Şi, oricum, ar fi fost mult mai puţin decât pentru un doctor sastisit, specializat în urologie.

Aştept răbdător, chinuitor, sfârşitul calvarului, adăpostindu-mă la umbra unui oţetar rebel de pe marginea drumului, care-mi filtrează lumina până-n suportul pleoapelor. Până aici. Aştept, aşadar, până ce duşmanii mei amici, cu minciocurile zvâcnind sub câţiva obleţi, se urcă-n maşină pentru a ne hurduca spre casă, pe şleahurile desfundate ale lacului.

 

*

 

La sfânta mănăstire din Techirghiol, se schimbă calimera. Acolo e cool. Acolo nu sunt chitanţiere. Acolo se lucrează industrial, capitalist, sub oblăduirea lui Dumnezeu, tolerant cu toate orânduirile. E un exemplu de gestiune divină. Există aici şi un sanatoriu de fizioterapie, evident, tarifat după raţiuni de stare materială, mai există, ce-i drept, fără parale cash, aghiazmă pentru toate gusturile – poloboace cu robinet – , mai sunt şi unele tinerele apetisante (Doamne, iartă-mă, chiar dacă-s ale tale) ale căror straie negre sparg, prin zburdălnicie puberă, sobrietatea pretinsă a locului monahal, maici sobre de uz casnic, ca să nu spun mai mult, poartă lentile negre şi telefoane mobile supuse urechii până la exasperarea interlocutorului din preajmă. Intru într-un chioşc la care, dacă eşti creştin şi inocent, dar n-ai mai trecut şi prin balta Codrului, nici urologul nu-ţi e pacient şi client, depui pomelnicul celor dragi, trecuţi în eternitate, la care adaugi şapte sute de mii de lei întru pomenire pe o perioadă nedeterminată de timp. Fără chitanţă. Adaugi din traistă cele potrivite pentru coliva rituală, arpacaş, zahăr, nuci, stafide, făină, ulei, orez, măsline, bomboane decorative. O colivă presupusă personalizată. În spatele chioşcului, pe o uşă larg deschisă, o măicuţă stafidită aşteaptă cu un cărucior cu gabarit corespunzător încărcământul bunurilor dragi credincioşilor; îl duce undeva, de unde se întoarce pentru a-l lua pe următorul. Transport. Între timp se consumă telefoane mobile, conversaţii animate, uneori dispute între ochelari negri de sezon, în vreme ce morţii noştri, de undeva, din spatele gardurilor Raiului, aşteaptă cuminţi ofrandele decimate ale odraslelor lor încă destul de vii ca să poată contribui la prosperitatea societăţii de consum cu unul dintre sedii la mănăstirea din Techirghiol.

 

*

 

„Hei, care mai vrei Mangalia, neamule? Fă-te aici. Plecăm peste cinci minute”. „Eforie! Eforie Nord! Techirghiol! Urcă-te că-l pierzi” şi altul vine la pulivară. În vecinătatea gării, lângă autobuze gata pornite spre a-ţi stimula graba, spre litoral, băieţi aprigi, tocmiţi anume pentru a te racola în miezul concurenţei, te incită la traseu. Urci cuminte, încrezător, te instalezi, tragi perdeaua dacă-i soare şi aştepţi îndelung taxatorul. E tot individul care te îndemna să urci în grabă că-i pleacă trotineta. „Până la Eforie Nord”. „Trei lei”. Mă execut, sunt un cetăţean onorabil. Aştept. Bilet hoha. „Hei! Biletul!” „La ce vă trebuie?” „La ce-mi trebuie drumul la Eforie”. Îmi întinde, după o ezitare, cinci bilete cu valoarea biletului meu. „Păi…” Cei din jur, clienţii mei de la urologie, mă privesc contrariaţi, chiar dacă, printr-un subterfugiu neintenţionat, le-am sustras, cu patru bilete, contravaloarea călătoriei.

 

*

 

Odinioară, în jurul cetăţii tomitane ferecate meşteşugit, după obiceiul timpului şi al hazardului, bântuiau cete de rebeli flămânzi în căutarea hranei. Toamna îmbelşugată, cu recoltele ei le sporea numărul şi cutezanţa pretenţiilor faţă de cei harnici şi adunători. Se numea Saitafernes (sarmat? bastarn?) una dintre căpetenii. Saitafernes va să zică a cărei ceată, simţind apropierea aprigă a iernii pontice, galopau nebuni dând ocolul cetăţii prospere; îi şi văd, strunindu-şi caii cabraţi, proptiţi în dârlogi şi spumegând în zăbale aburind, în fornăitul lor gâfâit, lespezile masive ale zidurilor cetăţii. Şi-l şi aud, pe căpetenie, urlând sălba­tic la adresa celor de pe metereze. Sunt Saitafernes. Eu şi oamenii mei am venit să-mi purtaţi de grijă”.

 

*

 

Pe strada mea, Mişu Aurică, cândva liniştită, pe lângă contribuţia fertilă a câinilor, pisicilor şi ţigăncilor, etern cu burta la gură (cu ultrascurte pauze de lehuzie), a fost deschis un club de fitze. Clădirea aduce a buncăr nazist, exclusiv pentru mondeni, edulcorată stradal de ciubere cu palmieri, despre a căror soartă, personal mă îngrijorez. Către noapte, până târziu, răzbat dinspre aşa-numitul club percuţii sonore şi saxuri penetrante. Poate am accese paranoide, dar sunt singurul din vecinătatea dughenei care reacţionează psihic. Relu Marcu devine brusc, mai ales vinerea şi sâmbăta, cea mai aglomerată uliţă din oraş. Fosta Clisa Burum. Puştanii cu maşini de epocă futuristă, gagici gureşe, claxoane iritate, taxiuri pirat de miezul nopţii; două milioane – în bani vechi – rezervarea. O cinzeacă cu rachiu scoţian – un salariu minim pe economie. Nu poţi dormi. Un nenorocit de capac de canalizare, prost instalat, îmi clămpăne zgomotos sub fe­reastră, sub fiecare roată de maşină, de parcă ar fi pus dinadins să-mi cuantifice fluxul neîntrerupt al traficului de pe Marcel Aurică. Între un somn indus de diazepam şi realitatea pură, încerc să mă consolez cu gândul reconfortant că, în ce priveşte criza, e o iluzie. Prosperăm, iată lumea reală. Nu reuşesc stratagema. Nu reuşesc deoarece, exact la poalele imobilului meu interbelic de pe Mişu Aurel, izbucnesc frânturi de conversaţie, mai întâi cumsecade, apoi izbucnesc altercaţii dure, cu futu-ţi, pe fondul unor rateruri de motoare. Mă încearcă un flux de adrena­lină. Ies pe balcon şi aud, nu ascult. Gălăgie mare, incoerenţă alcoolică. Simt, sub tălpi, răceala urcându-mi spre trunchi. A cimentului. Mă retrag instinctiv sub bătaia farurilor unei maşini, ca sub rafalele unui kalaşnicov, care-mi despică întunericul şi, o dată cu el, simţirea. De ce mă feresc? Pauză. Un câine insomniac din vecini latră lugubru. O fi lună? Poate doar pentru el. Cu tălpile goale lipăind pe ciment mă acaparează gânduri negre. Jos, zarvă mare. M-am născut prea târziu sau prea devreme? Sau chiar la timp, ca să nu cad sub jungherul tătarilor sau sub invazia umor omuleţi verzi, picaţi dintr-o gaură neagră? Citisem mai deunăzi despre un asteroid care ne caută, ca într-o partidă de biliard în spaţiul extraterestru. Spre intraterestru… Capacul de canalizare îmi cuantifică timpul probabil până la catastrofă. Adio gagici, adio Lamborghini, rachiu scoţian etc. Jos, la poalele imobilului, gâlceavă majoră. Ei, şi? Pleosc sau trosc, ieşirea prin Sărindari, cum se zicea pe vremuri. Vom redeveni praf de stele? Sau simplă pulbere de ţărână? Capacul clămpăne, ca un ceasornic defect, menit interminent să-mi măsoare exasperările. Cu tălpile goale, rebegit, ascult ciorovăielile de dedesubt trecute-n mardeală. O fătucă cherchelită se smiorcăie, cu sughiţuri. Ar fi o nebunie din parte-mi să cobor (stau la etajul întâi) şi să-i dojenesc cetăţeneşte. În genul: „Măi, băieţi, nu-i corect, nu-i elegant la miezul nopţii, să… Dacă veţi da curs rugăminţii mele, voi începe să vă respect, ceea ce deocamdată nu-mi stă în putinţă. Vă rog să nu-mi luaţi dreptul de a mă odihni. În caz contrar, vă previn că mă voi vedea silit să apelez la autorităţile responsabile cu ordinea publică.” Cred, sunt convins că n-aş avea parte de duiosul meu reproş, oprindu-mă la jumătate cu un cap în gură. Basta! Lipăi, rebegit spre aşternuturile mele deja reci. Canalizarea clămpăne. Şiruri de ta­xiuri noctambule clipesc din lumini verzui aşteptându-şi baştanii trecuţi de pragul beţiei. La poalele blocului meu de pe strada… acolo unde zac, melancolizez, citesc, uneori mai şi dorm, se împart deja pumni, cu trosnet de fălci.

Se pare că Saitafernes (sarmat, bastarn?!), dimpreună cu oamenii lui au pătruns în cetatea noastră spre a le purta de grijă.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul