Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Da, domne, românul e născut poet!

        Critias

• Toţi ştiam că avem în persoana lui Traian Băsescu un preşedinte-jucător. Puţini bănuiau însă că el s-ar fi jucat vreodată şi de-a poezia. Mai exact, de-a versificarea unor gânduri, simţăminte şi trăiri generate de depărtarea de casă şi de solitudinea lungilor peripluri pe mările lumii. Am aflat-o cu ocazia unei emisiuni de divertisment în care am făcut cunoştinţă şi cu recitatorul Traian Băsescu – niţeluş cam sentimentaloid şi degrabă vărsătoriu de lacrimi înduioşătoare (despre chestia asta mai ştiam câte ceva din politiceşti împrejurări, ce-i drept...). Per total, o secvenţă insolită şi pitorească din biografia unui om public şi nimic mai mult decât atât. La aşa ceva, dacă eşti un ins cu cerebelul în stare de func­ţionare (fie şi pe pilot automat) reacţionezi cu un surâs amuzat, fredonezi în gând pasaje din nemuritorul şlagăr „că nu e om să nu fi scris o poezie/ măcar odată, doar odată-n viaţa lui” şi, eventual, subscrii la vorbele lui Alecsandri: da, domne, românul e născut poet! Dacă eşti însă realizator de televiziune în România şi ai creierul inflamat de stihia ratingului cu orice preţ (inclusiv cu preţul ridicolului), intri subit în fibrilaţie profesională şi chemi degrabă câţiva inşi la fel de lipsiţi de simţul umorului pentru a analiza la sânge atât din punct de vedere, cât şi estetic lirica prezidenţială, de parcă Traian Băsescu ar fi avut pretenţia s-o concureze pe Hertha Müller sau, măcar, ar fi aspirat la premiul pentru poezie al U.S.R., filiala Constanţa. O doamnă crâncenă şi un prozator pe care freza colilie îl recomandă pentru o postură ceva mai echilibrată s-au năpustit cu o vehemenţă demnă de cauze mai culturale să-l marteleze pe autor şi să facă harcea-parcea inocenta versificare, conchizând academic cum că nu, Traian Băsescu nu se compară cu Eminescu. Nici măcar cu Mircea Cărtărescu sau Arghezi, ca să nu mai vorbim despre Shakespeare ori Rimbaud (ăla cu Corabia beată...). Oameni buni, şi Bill Clinton cânta jazz la saxofon, dar nu s-a apucat nimeni să-l compare cu Duke Elington sau cu Luis Armstrong! Luaţi lucrurile cum ne învăţau strămoşii noştri de pe partea lui Traian: cum grano salis, ce dracu’!... • În la fel ca şi până acum de săptămânala sa emisiune TV de pe Realitatea, Stelian Tănase combătea zilele trecute cu aplomb incontinent despre proiectul guvernamental de „salarizare unică”(?!). Cum vine asta, dom’ Tănase? Adică, vom avea toţi, de la vlădică până la opincă, via moderatori TV, o retribuţie egală? La aşa ceva nu s-au gândit nici măcar comuniştii ăia care te-au persecutat amarnic şi te-au obligat ca la domiciliu să vorbeşti în şoaptă (sotto voce era deja primejdie mare, soro...) • Despre modul lamentabil în care fotbalistul Adrian Mutu şi coechipierii săi de una şi de alta au pierdut meciul cu sârbii puteţi citi în articolul din josul acestei pagini. Eu aici consemnez doar modul la fel de lamentabil în care cetăţeanul Adrian Mutu a pierdut compasiunea românilor vizavi de severitatea sancţiunii primite de Briliantul de sticlă colorată în roşu pentru consum de droguri. Vorbesc de cei 17 milioane de euro amendă pentru achitarea căreia mulţi concetăţeni ai vinovatului ar fi fost în stare a fi capabili să facă o naţională colectă publică. Ar fi fost, dar după ce Mutu a zăbovit, în ajunul plecării la Belgrad, prin oarece cârciumi bucureştene până la trei dimineaţa, am impresia că nu se vor mai găsi binevoitori dispuşi să bage mâna în buzunar nici măcar pentru o modestă contribuţie la plata bacşişului onor ospătarilor de la Doi cocoşi. • Pentru escapada sa nocturnă, Răzvan Lucescu n-a avut curajul să-l trimită frumuşel la plimbare pe o perioadă nedeterminată. Nici pe el, nici pe Adrian Cristea. Ceea ce pentru juniorul familiei Lucescu e mai mult decât o laşitate: e o greşeală care-i poate amprenta întreaga carieră de selecţioner. Dacă Răzvan a fost adus la Naţională doar ca să ne explice că asta e valoarea fotbalului românesc la ora actuală, mersi adânc, dar nu e nici măcar o noutate, ştiam: ne-a tot repetat-o predecesorul său timp de vreo doi ani. Şi atunci de ce Allah l-am mai schimbat? Măcar cu Piţurcă am mai scos, de bine de rău, un egal cu Franţa şi unul cu Italia pe care n-am învins-o fiindcă aceluiaşi Mutu i-au tremurat inghinalii greu încercaţi şi l-a luat la ţintă pe Buffon ca un debutant. Dar nu-i nimic: astă seară ne vom răzbuna pe feroezi. Avem ceva şanse, mai ales că Matostatul nu joacă... • Ca să scrii o cronică (proastă) la un film într-o revistă nu e nici o performanţă. Ca să scrii două cronici (la fel de proaste) la acelaşi film în două reviste diferite la interval de câteva zile una după alta e mai greu numai dacă te străduieşti să le faci să nu semene între ele. Ceea ce pe cronicarul cinematografic al Observatorului cultural şi României literare Angelo Mitchievici nu prea l-a preocupat: în ambele găsim tot „perdele de fum” (cu varianta „perdele de ceaţă”), tot carnavalisme, consideraţii abisale despre gaguri şi scheciuri plus limbajul vulgar aferent, dar, mai presus de toate, nemulţumirea comentatorului că realizatorii au făcut un film despre ce au crezut ei de cuviinţă (dimensiunea ludi­c-ironică a comunismului), iar nu despre ce crede domnul în cauză că ar fi trebuit (ceva cu „aplauzele ritmate ca un coital plescăit de buci [care] se însoţeau cu îngrijorarea reală a politrucilor asudaţi de la ciorapi la chiloţi întru îndeplinirea sarcinilor de partid şi de stat care gestionau spectacolul jenant al bunăstării unui popor chinuit şi imbecilizat”). E ca şi cum i-am reproşa lui Haşek că a înfăţişat aventurile comice ale bravului soldat Svejk în primul război mondial, în loc să demaşte ororile, crimele şi asasinatele în masă comise de agresorii imperialişti de diverse naţionalităţi şi acoliţii lor. Mă rog, e şi ăsta un punct de vedere. Altceva m-a deranjat pe mine în cronica lui Angelo Mitchievici din Observatorul cultural. Citez: „...Am o sinceră îndoială că se mai găsea măcar un singur idiot în anii ’80 (...) care să asume benevol apostolatul evangheliei ideologice şi să poarte idealul alfabetizării până în cele mai îndepărtate cătune ale patriei fără lumină şi apă curentă (aici trebuia o virgulă!) cu căcăstoarea mefitică în fundul  curţii”. 1. În anii ’80, alfabetizarea se terminase hăt demult; 2. În pofida convingerilor lui A.M., au existat, totuşi, în această ţară, oameni care şi-au asumat vicisitudinile apostolatului în me­diul rural şi nu din raţiuni ideologice şi evangheliste, ci din vocaţie şi dăruire pentru nobila misiune de dascăl. Fără sacrificiul acestor oameni de inimă şi de conştiinţă civică pe care suficientul domn Mitchievici îşi permite să-i facă idioţi, părinţii lui ar fi rămas, poate, neştiutori de carte, aşa cum, după război, era 75-80% din populaţia României şi nici el însuşi n-ar mai fi ajuns să scrie la gazetă asemenea insanităţi; 3. ...Ca să nu mai vorbim despre faptul că le scrie prost al naibii! „Şi-a adus aportul” este un pleonasm grosier; când e vorba despre o duzină de filme, numeralul corect este „douăsprezece”, nu cum crede angelul radios „doisprezece”, fiindcă substantivul film nu este de genul masculin, ci neutru etc., etc. • Ştiţi care este semnificaţia expresiei: „du-te în puii mei”? Da, exact aia la care v-aţi gândit! „În puii mei” are lipsa de jenă un anume Mihai Bendeac să-şi inti­tuleze o emisiune TV la Antena nu ştiu care şi aşa au avut imbecilitatea să accepte profesioniştii din conducerea postului. Vizionare plăcută!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul