Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cănuţă, un arhetip romantic

        Gelu Negrea

             

Sub aparenţa de roman minimalist menit să ilustreze ideea impenetrabilităţii enigmaticei şi paradoxalei interio­rităţi umane, Cănuţă om sucit ascunde, creionată aproape didactic, fizionomia-etalon a personajului romantic par excellence.

Ca şi în cazul altui ciudat, Anghelache M. din îndelung răsucita pe toate feţele Inspecţiune, interesul majorităţii comentatorilor s-a focalizat obsesiv pe dimensiunea misterioasă a psihologiei eroului („Povestea lui Cănuţă reprezintă o surprinzătoare metaforă a sufletului omenesc”, decretează cu just aplomb Liviu Papadima în Caragiale, fireşte). S-a acordat însă mai puţină atenţie tipologiei personajului văzut în imanenţa manifestărilor sale, specificului reţelei de legături pe care o dezvoltă cu exteriorul, ineditului atitudinii lui în raporturile cu ceilalţi şi cu lumea, în general, şi altor importante determinări de ordin literar. Într-un elan scientist discutabil, criticii şi-au părăsit uneltele proprii, îmbrăcând circumstanţial halatul psihologului, ba chiar pe acela al medicului psihiatru. Ne-am ales astfel cu o puzderie de fişe de sănătate şi un noian de diagnostice aplicate sărmanului Cănuţă, mai puţin cu o radiografie literară de ansamblu a persoanei şi personalităţii sale. Ştim foarte multe despre boală, dar mai nimic despre pacient. Iar efortul merita făcut pentru că, luate în consideraţie şi privite din unghiul adecvat, sus-zisele determinări oferă o neaşteptată, cu toate că extrem de transparentă, perspectivă asupra poeticii caragialiene.

„A fost un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea”, postulează în chip de definiţie-avertisment autorul încă din prima frază a textului. După toate canoanele este­tice, absenţa „potrivirii cu lumea” traduce în limbaj prozastic esenţa situării în univers a eroului romantic – respectiv, funciara sa inadaptibilitate. Integrala gesticulaţiei epice a lui Cănuţă, de la naştere până la moarte şi dincolo de ea stă sub zodia acestei insurmontabile, fatale inadecvări.

La naştere, pruncul nu vede lumina zilei, ci tenebrele nopţii. Nocturnul este o dimensiune literară specific romantică. „Suntem făcuţi mai mult din noapte”, postulează unul dintre corifeii romantismului european, Novalis. Autorul volumului Le Romantisme allemand, Wladimir Jankelewitch, descoperă – şi nu doar în emblematicele sale Imnuri către noapte – o cardinală nostalgie după „confuzia care face să dispară polaritatea brutală între lumină şi umbră”. Momentul ivirii pe lume a lui Cănuţă – „tocmai despre ziuă” – este exact expresia temporală a acestei confuzii.

Dar nu numai atât: simbolicul „despre ziuă” este dublat de plasarea evenimenului într-un segment special al ciclului religios anual, „la lăsata secului de postul mare”. Este, aşadar, copil însemnat cu o anume pecete, născut în ziua care marchează pentru creştini începutul intervalului de abstinenţă şi privaţiuni asumat ca formă de solidarizare cu suferinţele şi sacrificiul Fiului Omului, fundamentalul neadaptat. Miracolul cosmic înălţător care veghează Naşterea Mântuitorului (pe cer apare Steaua Buneivestiri) decade, în cazul lui Cănuţă, în parodie meteorologică de sens contrar: „...Se pornise o zloată grozavă. Paştele în anul acela cădea în iarnă de tot”.

Eliberarea voluntară din pântecele mamei evocă în mic revolta titanică în contra ordinii naturale: Cănuţă aşteaptă sosirea moaşei, dar, excedat de întârziere, „până să-şi piar­ză răbdarea mă-sa, care se văita cumplit, şi-a pierdut-o el p-a lui şi s-a repezit aşa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoţeii de la brişca lui tată-său la scară”. Se consumă acum preludiul lungii suite de contratimpuri care îl vor urmări toată viaţa. Cardinaliatea momentului este însă subminată perfid de o corozivă ironie minimalizatoare: copilul forţează graniţa sorocului pentru motivul derizoriu că agentul sanitar întârzie trezindu-se greu din mahmureala unui chef straşnic încins la domiciliul arendaşului moşiei. Asemenea dublări ale momentelor grave cu motivaţii persiflante, oscilând între ironia blândă şi accese de feroce sarcasm, se întâlnesc la tot pasul în Cănuţă om sucit, dar şi în întreaga operă a lui Caragiale. Să nu ne lăsăm, însă, păcăliţi: retorica antiromantică este tot o formă de romantism, ironia fiindu-i acestuia adânc şi intim consubstanţială.

Numele personajului („Radu – Răducanu – Cănuţă”) induce o abatere de la norma implicită a onomasticii bunilor creştini, fiind, după cum notează scriitorul, „fără praznic la călindar”. Excepţia de la cutumă anunţă traiectul aparte al destinului eroului, iar incidentul burlesc de la ce­remonia botezului se dovedeşte doar uvertura sa. Cănuţă nu suportă decât două din cele trei cuvenite scufundări în apa rituală; la ultima, „copilul s-a smucit din degetele popii ca o vârlugă şi a scăpat în fundul cristelniţii”. Salvarea vine de la sângele rece şi reacţia celeră a preotului care-şi sumete mânecile şi-l scoate degrabă la aer mai mult mort decât viu.

Întâmplarea este crucială în existenţa personajului, dar, mai cu seamă, semnificativă în ordine literară. Cănuţă prizează experienţa morţii înainte de a-şi fi trăit propriu-zis viaţa: succesiunea firească a etapelor este dereglată, ba chiar răsturnată cu totul. În aer se aude fâlfâirea rău prevestitoare a (formal, comicului – în realitate) dramaticului „viceversa” caragialian, cel din Două loturi şi nu numai. Un alt nume al său este „suceala” de care suferă Cănuţă, asupra căruia pluteşte teribila damnaţiune a destinelor nepereche: începutul vieţii lui coincide cu o moarte temporară; sfârşitul ei aglutinează simetric o niţeluş morbidă, dar efectivă prelungire a pâlpâitului vieţii (în sicriu, omul continuă să trăiască o vreme şi reuşeşte performanţa cinetică de a se răsuci – la propriu – în mormânt).

Pe la 7 ani, băiatul rămâne orfan. Romanticii nu au familie în sensul curent al cuvântului sau, dacă au, nu întreţin cu ea relaţii foarte apropiate. Familia funcţionează în cazul lor mai mult ca element de opoziţie, ca spaţiu al alterităţii decât ca ambient integrator, ca factor de stabilitate, de coeziune şi omogenitate socială (celula de bază a...). În încrengătura arborelui lor genealogic, eroii romantici reprezintă accidentul, ruptura, nicidecum un punct de continuitate, veriga congruentă cu ansamblul a lanţului biologic natural. Familia aparţine de drept arsenalului de valori ale clasicului; romanticului ea i-ar limita independenţa, obligându-l la conformism şi imobilitate. Or, el este, de cele mai multe ori, un vagant, un călător cu fapta ori (măcar) cu gândul.

Lipsa (efectivă sau doar simbolică a) părinţilor constituie primul simptom al abrogării legăturilor sanguine ale acestui gen de personaje cu o lume proprie. Proprie însă ca rezultantă a predestinării, nu a opţiunii lor libere. Pe cale de consecinţă, străină şi generatoare de solitudine. Mama lui René, emblematicul erou care dă titlul povestirii din 1802 a lui Chateaubriand, moare la naştere; miile de copii decepţionaţi de Franţa post-comunardă şi post-imperială despre care vorbeşte Alfred de Musset în Confesion d’un enfant du sičcle (1836) fuseseră „zămisliţi între două bătălii” şi, ipso facto, frustraţi de prezenţa şi afecţiunea paternă: „Din când în când, apărea un tată însângerat, îi ridica la pieptul său acoperit cu decoraţii, îi lăsa jos şi, sărind în şa, pleca iar...” Absenţa sau rarefierea severă a prezenţei în viaţa romanticului a instanţei materne/paterne favorizează comiterea celui dintâi pas către imperiul singurătăţii în care îşi va încastra singulara petrecere pe pământ. Restul rămâne în sarcina vieţii a cărei lipsă de sens îi alimentează propensiunea maladivă spre melancolia caminantă ce eşuează în bigotism (René), spre recluziunea în natură (Obermann), spre blazare iremediabilă (Evgheni Oneghin), spre suferinţa asumării conştiinţei de sine (Adolphe), spre resemnare fatalistă (Peciorin) ş.a.m.d. („Într-o zi păcătoasă am avut ghinionul să mă nasc”, declară ostenit de decepţii, celebrul „erou al timpului nostru” lermontovian).

La rândul lui, Cănuţă acuză permanent vidul de sens al unei existenţe pedestre, confuze, în flagrantă nepotrivire cu lumea – absurde, care va să zică. Dacă I.L. Caragiale e, într-adevăr, precursor al literaturii absurdului, atunci prin istoria inextricabilă a vieţii acestui nefericit Cănuţă este, mai puţin prin obsesiv-vehiculata disoluţie a limbajului din Căldură mare sau din Cum se înţeleg ţăranii!

Cînd îl extrage din cristelniţă, preotul are o exclamaţie semnificativă: „Să vă trăiască! dar aşa copil sucit n-am mai văzut!”. Bebeluşul va trăi, într-adevăr, dar o va face neabătut sub zodia acestui verdict cu neechivoce valenţe premonitorii: va rămâne un perpetuu însingurat, un inadaptat fără şanse de vindecare, un introvertit iremediabil, un etern outsider. Nu doar satul natal ori Capitala, unde este transferat de bunică-sa, se dovedesc pentru el medii neprimitoare, refuzându-i dreptul la un „acasă” amiabil şi izbăvitor: Cănuţă se simte inconfortabil inclusiv în pământul care-i serveşte ca loc de odihnă veşnică. Inadapta­bilitatea lui este generală şi totală, în această bizară ecuaţie a incompatibilităţii reciproce intrând deopotrivă biologicul, socialul, mineralul şi metafizicul

Dat la învăţătură de bineintenţionata bunică, zgubiliticul puer rezistă rigorilor didactice doar până în clasa a patra. Mai precis, până când în viaţa lui reîncep să apară derutantele contratimpuri care îl vor măcina sistematic, iar, în final, îl vor ucide. Pe parcursul a trei zile blestemate, crescendo-ul supărării cu origine necunoscută a foarte seriosului dascăl desemnat de soartă să edifice instrucţia lui Cănuţă atinge limita paroxistică a „turbării”, determinându-l pe băiat să-şi ia lumea în cap şi să părăsească pentru totdeauna şcoala. Zilnic, institutorul îi cere să dezvolte diferite subiecte, de fiecare dată însă la altă materie decât aceea pe care ghinionistul elev tocmai o preparase. Contratimpul născut din fatala nepotrivire face imposibile atât dialogul didactic, cât şi identificarea unui oricât de firav teren comun de închegare a comunicării:

„Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a aşezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul şi pe urmă: – Cănuţă! – Prezent! – Câţi domni a avut ţara românească? – Mulţi, domnule. – Mulţi, mulţi! da câţi?... neghiobule! – ...Câţi, domnule? – Dar tu mă-ntrebi pe mine? ori eu pe tine, prostule! – Să-i numărăm, domnule... – Dar pân-acu ce-ai făcut, neghiobule? – Am învăţat la ar’metică, domnule.   – Mergi la loc, nătărăule! Aldată să-i numeri.

S-a dus Cănuţă la loc şi s-a apucat să numere şi iar să numere. A doua zi a venit dascălul şi mai supărat: – Cănuţă! – Aici. – Câte feluri de numere complexe avem? – Multe, domnule. – Câte, dobitocule? – Câte, domnule? – Răspunde tu, boule! – Să le numărăm, domnule! – Acu să le numeri? până acum ce-ai numărat, măgarule? – Am numărat domnii, domnule! – Mergi la loc, vită! Altdată să le numeri.

Iar s-a dus la loc şi s-a apucat să numere câte feluri de numere complexe avem. A treia zi, dascălul intră turbat: – Cănuţă! – Prezent!... Numerele complexe... – Nu te întreb de numerele complexe... – ...Domnii ţării româneşti... – Stăi, întâi să te-ntreb, loază... Câte râuri are Europa? – Mă duc să le număr, domnule...”.

Replicile dascălului şi şcolarului, luate în sine, sunt perfect coerente, logice şi rezonabile; defectuoasă – ori, mai bine spus, nefuncţională, alienată – este doar interconectarea lor. Oricât de supărat, primul nu pune întrebări aberante, exterioare materiei parcurse – nici măcar „încuietoare”, adică formulate ambiguu sau voit ininteligibil. Poate, doar, cam abrupte şi excesiv de sintetice prin contragerea în numerologic a unor chestiuni dificil de redus la cifre: „Câţi domni a avut ţara românească?”, „Câte râuri are Europa?” etc. Între noi fie vorba: luaţi repede, câţi maturi culţi pot răspunde cu exactitate la ele? Nu cumva, interogaţi astfel, vom proceda toţi asemenea lui Cănuţă, propunând „să le numărăm”?

Răspunsurile copilului nu sunt deloc idioate, deşi par astfel. Cănuţă nu e nici „neghiob”, nici „prost” şi, cu atât mai puţin „loază”. Este preocupat de însuşirea cunoştin­ţelor predate la clasă şi probabil spune adevărul atunci când, întrebat „Dar pân-acu ce-ai făcut...?”, răspunde: „– Am învăţat la ar‘metică”. În fond şi la rigoare, stereotipul său „mulţi/multe, domnule” are deplină acoperire: şi domnitorii, şi râurile Europei, şi numerele complexe sunt, într-adevăr, mulţi/multe. Cănuţă nu aruncă la plezneală o cifră – eventual, ridicolă –, ci înţelege să se supună singurului exerciţiu analitic în măsură să conducă la adevăr. Repetatul „Să le numărăm, domnule” denotă oroare de hazard, profunzime şi temeinicie. De altfel, este sugestiv faptul că, pentru a-şi argumenta în faţa bunicii sfatul de a-l da pe copil „la meşteşug”, dascălul nu invocă lipsa de înzestrare mentală, lenea sau dezinteresul elevului, ci „suceala” lui, respectiv, împrejurarea că „una-l întrebi şi alta răspunde”. Hiatusul ce se instalează între „una” şi „alta”, incongruenţa organică a două sau mai multe linii de logică discursivă (fie ele şi impecabile, judecate separat), „nepotrivirea” semantică nu reprezintă însă altceva decât esenţa dialogului de tip absurd din teatrul cu acelaşi nume, inclusiv în varianta sa radicală, beckettiană, de totală vacuizare a comunicării. Protocronismul lui Caragiale merge, în Cănuţă om sucit, mai departe de conaţionalul său Eugene Ionesco; aici, el este cu totul afin teribilului, în tragismul său, irlandez, frizând fundamentalmente, asemenea lui, starea de indigenţă a omului mai mult sau mai puţin modern, ca să parafrazăm puţin motivaţia Academiei suedeze la atribuirea Premiului Nobel pentru literatură lui Samuel Beckett. Insurmontabila criză a limbajului este doar partea vizibilă a aisbergului; rădăcina ei trebuie căutată, dimpreună cu atitudinea existenţială a eroului absurd, în romantica inadecvare, în „nepotrivirea” reciprocă dintre om şi lume.

Să revenim însă la viaţa, la faptele de arme şi bagaje ale orfanului nostru. Lecuită dinspre partea şcolii, bătrâna îl dă la stăpân, băiat de prăvălie la un băcan. „Poate acolo să fie norocul lui”, cugetă ea mâhnită, dar optimistă: mai ştii...?!

Norocul... Frumos cuvânt. Biografia lui Caragiale este saturată de căutarea lui obsesivă. Nu este singura apropiere ce se poate face între Cănuţă şi Nenea Iancu, el însuşi un sucit – cu voie, de cele mai multe ori, dar câteodată şi cam făr’de... N-o spun eu: a scris-o Călinescu în Istoria literaturii române..., tot el consemnând că scriitorul „afecta a fi un damnat, cu ghinion”. Recte, fără noroc, la fel ca Lefter Popescu, personajul său, în viaţă, la fel ca Eminescu, prietenul său, în operă („Departe sînt de tine şi singur lângă foc/ Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc...” – Singurătate).

Prin iraţional, prin presupusa implicare a fatum-ului, prin prevalenţa jocului hazardului asupra cuminţilor determinisme clasice, prin spectaculoasele răsturnări pe care le poate aduce în existenţa unui individ, norocul – ca, de altfel, şi lipsa lui (ba, chiar mai apăsat acesta din urmă...) –, se regăseşte ferm întipărit în codul genetic al eroului romantic.

Cu totul altfel stau lucrurile cu realiştii – fie ei personaje literare sau indivizi trăitori aievea – cărora nu le pică nimic din cer: ăştia trebuie să tragă din greu pentru a se realiza, să muncească pe brânci, să se ia la trântă cu Parisul, ca Rastignac, să calce pe cadavre, ca Ion al lui Rebreanu, să lupte aprig cu viaţa,  să-şi managerizeze optim destinul şi, în general, să facă dovada unui număr mare de aptitudini şi calităţi de natură să le medieze accesul în protipendada economico-socială. Romanticii sunt fiii şansei; realiştii sunt rezultatul travaliului meritocrat.

La băcan, Cănuţă slujeşte „când mai bine când mai rău” vreo doi ani. Şi ar mai fi făcut-o încă multă vreme dacă pârdalnicul contratimp ce îl persecută tiranic nu şi-ar fi vârât coada malefică şi bifurcată. Prima sa ramură este de natură factuală: trimis la un muşteriu cu un coş mare de produse parţial casabile, băiatul, animat de dorinţa a fi operativ, alege un traseu scurt dar, pentru că „afară era polei grozav”, alunecă şi sparge „vreo douăzeci de sticle de vin”, ceea ce echivalează pentru băcan cu o pagubă de patruzeci de franci. Acuzat că a optat din lene pentru ruta buclucaşă, Cănuţă încasează o bătaie soră cu moartea. Peste trei zile, cu ocazia altui comision, întârzie mai mult decât se cuvine fiindcă, temându-se de alunecuş, recurge la traseul ocolitor, indicat, de altfel, de jupân în cazul precedent. Primeşte din nou bruftuluiala de rigoare, plus „o pereche de palme fierbinţi peste urechile degerate” – prin comparaţie, un mizilic faţă de anterioara crâncenă corecţie fizică.

Băcanul se comportă identic cu Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă vizavi de Spiridon; Cănuţă, în schimb, are alt principiu de funcţionare în raport cu camaradul său de suferinţă. Şi iată-ne faţă cu a doua ramură a contratimpului, cea de natură psihologică: „Din pricina firii sale pe dos, i s-a părut lui Cănuţă două palme mult mai dureroase decât bătaia de deunăzi”. Copilul plânge înfundat toată noaptea, iar dimineaţa (trista dimineaţă în care – coincidenţă! – împlineşte treisprezece ani) părăseşte slujba, întorcându-se la iubitoarea bunică, „rupt de oboseala trupului şi mai ales de a sufletului”.      

Oboseala sufletului –  ecce verba! E numele caragialian al melancoliei iremediabile, generatoarea cunoscutelor mal du sičcle francez, Weltschmerz teuton, spleen britanic. Toţi eroii romantici suferă de această boală, începând cu Werther al lui Goethe, continuând cu Jacopo Ortis al lui Ugo Foscolo şi terminând, să spunem, cu ai noştri eminescieni Toma Nour sau Dionis. În prefaţa la Adolphe, Benjamin Constant şi-o asumă programatic: „Am vrut să zugrăvesc în Adolphe una din principalele maladii morale ale secolului nostru: acea oboseală, acea incertitudine, acea lipsă de forţă, acea analiză perpetuă care dublează orice sentiment cu o reticenţă (sau un gând ascuns – sensul prim al locuţiunii arričre-pensée) şi care, prin aceasta, corupe sentimentele din chiar clipa naşterii lor”. Rememorându-şi multicolorele visuri de tinereţe şi întrebându-se ce i-a mai rămas din ele, Peciorin îşi răspunde: „Numai oboseală, oboseală ca după o luptă nocturnă cu o fantomă şi o amintire tulbure, plină de regrete”. Aş zice chiar că formula sintagmatică a lui Nenea Iancu, oboseala sufletului, este mai expresivă, mai adâncă şi mai sugestivă decât cele forjate în laboratoarele literare continentale (scuzaţi patriotismul local…).

„Tot aşa şi iar aşa, pentru nimicuri, a schimbat Cănuţă mulţi stăpâni”, notează scriitorul în chip de concluzie la suita de episoade din viaţa eroului său menită să ilustreze încă odată perena-i nepotrivire cu lumea. În acest punct al naraţiunii, Caragiale simte nevoia revelării mecanismului interior ascuns care explică gesticulaţia personajului în amonte şi în aval de momentul decriptării: „Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe-afară”. Ideea ar fi că există de fiecare dată o lentă acumulare de trăiri, experienţe, întâmplări neutre ori frustrări explicite la care eroul rămâne relativ pasiv şi un detaliu aparent anodin – „un nimic”, „un moft” – care declanşează intempestiv o violentă accelerare a biomecanicii sale existenţiale, mate­rializată în reacţii disproporţionate în raport cu dimensiunea şi semnificaţia intrinseci ale cauzei sale imediate. Un fel de buturugă mică în stare să răstoarne carul mare al fandaxiilor şi ipohondriilor vitale ale eroului. Când te aştepţi mai puţin, din senin din iarbă verde, Cănuţă intră subit la o idee. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă, după cum bine conchide, în alt context, nemuritorul Leonida. Dar ce zic eu mişcă? Cutremură, demolează, spulberă întreaga rânduială anterioară. Aceste învolburări iscate din (mai) nimic configureză arhitectura barocă a vieţii personajului, sunt bornele care-i redirecţionează metabolismul şi-i jalonează traiectoria. Cănuţă încasează cu stoicism infantil bătăi cumplite de la băcan, dar sunt suficiente două palme benigne pentru a-l detrmina să-şi părăsească slujba şi să-şi ia lumea-n cap. Istoria dezertărilor se va repeta cu mereu alţi stăpâni în distribuţie şi cu o mereu aceeaşi motivaţie din partea băiatului: „pentru nimicuri”.

Ca tot românul, Cănuţă „a făcut şi politică”. Evident, în acelaşi mod păgubos şi contratimpic: „A părăsit totdeauna opoziţia (…) în ajunul venirii ei la putere şi s-a alipit totdeauna de guvern (…) cu câteva zile înainte de trecere acestuia în opoziţie”. Oportunismul, înscrierea în trendul câştigător, valorificarea dexteră a şanselor de parvenire nu-i sunt consubstanţiale romanticului, dimpotrivă: el înoată sistematic împotriva curentului, aritmetica profitului îi rămâne străină, ca şi meschina didactică a succesului social bazat pe calcule probabilistice şi evaluări contabile. Reuşitele lui în acest plan se nutresc mai curând din hazard, revelaţie sau miracol. Iraţionale îi sunt şi prăbuşirile, de regulă, provocate de amănunte nesemnificative, de blestematele „nimicuri” care ascund un potenţial imploziv nebănuit.

Un astfel de „nimic”, o „picătură” oarecare îl decide să pună capăt mariajului cu o nevastă care-l înşală cu sârg, după ce, în prealabil, soacra mincinoasă îi trăsese clapa în chestia zestrei promise. La aceste provocări (veritabile), sucitul nu răspunde sau reacţionează placid. Un banal accident gastronomic însă (neatente, femeile fac scrum un crap cumpărat de Blagoviştenii) îl transformă pe Cănuţă într-un Orlando furioso de bucătărie, intolerant şi ferm: va intenta divorţ a doua zi. În motivarea acţiunii judiciare sunt invocate fireşte „probe de altă dată”: eternul contratimp îşi săvârşeşte cu perseverenţă lucrarea! Şi o va face în conti­nuare implacabil...

Cănuţă rămâne neînduplecat în hotărârea separării de consoartă („am pornit hârtie, s-a isprăvit”) cu toate că nefericita, care era însărcinată, pierde copilul de durere, plânge şi-l imploră să n-o părăsească, fiind „cât pe-aci să piară”. În schimb, o pasageră durere de măsele a infidelei îl impresionează atât de puternic, încât inflexibilul Cănuţă se înmoaie, o iartă pentru toate cele şi revine la domiciliul conjugal, cei doi trăind „încă destulă vreme împreună”. Recte, până la sfârşitul vieţii sucitului. Sfârşit motivat anemic şi survenit în chip neaşteptat, ca o omologare tristă a adevărului maximei ovidiene finis coronat opus. La propriu, un final aiuritor încoronează o viaţă trăită sub semnul inextricabilului: „Într-o zi, dintr-un nimic, iarăşi pentru un moft – ceruse împrumut o mică sumă unui prietin pe care l-a îndatorat pe vremuri cu mult mai mult, şi acesta îl refuzase – s-a iritat aşa de grozav din ceartă încât i-a venit un fel de necăciune… Rău… rău… până seara a murit!”. De neconceput, de neînţeles în ordine curentă; şi totuşi…

Sufletul personajului nu este abisal, ci doar imperceptibil privit din afară. Senzaţia de ininteligibil se naşte din imposibilitatea de a-i penetra armura protectoare confecţionată din materia refractară a propriei imanenţe. „Putea lumea-nţelege ce se petrecea în sufletul lui Cănuţă?”, se întreabă retoric naratorul. Răspunsul este negativ, iar motivul îl aflăm în fraza care deschide miniromanul şi pe care am reprodus-o şi la începutul acestor rânduri. „Un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea” dezvoltă cu ea dialectica unei duble inadecvări. Lumea, în înţelesul imediat al termenului (echipa cu care Cănuţă trece prin viaţă, cum ar spune un personaj din Galeria cu viţă sălbatică), dar şi în sensul său generic (partea omenirii care intră în contact literar cu istoria personajului) nu-l poate înţelege, după cum nici el, la rându-i, nu înţelege lumea în care trăieşte şi moare. Postura eroului în raport cu lumea este a exilatului iremediabil; postura lumii în raport cu el este a unei reţele bio-sociale care îl conţine ca element, dar nu-l asimilează organic, obligându-l să rătăcească otova preintre nodurile sale ca un corp pururi străin. Nefuncţionând după regulile sistemului, Cănuţă – mai exact, sufletul lui – rămâne inaccesibil.

Dar inaccesibil nu e neapărat sinonim cu profund, aşa încât subtilul Liviu Papadima are numai pe jumătate dreptate când îi atribuie lui Cănuţă posesia „unei substanţe lăuntrice de o profunzime inaccesibilă”. Logica lumii şi logica existenţială a personajului nu sunt compatibile şi, prin urmare, nu interacţionează, asta-i tot.

Insist asupra acestor nuanţe pentru că a face din Cănuţă un individ profund din perspectivă psihologică mi se pare eronat. E adevărat, romanul vieţii sale este creionat din întâmplări şi cuvinte puţine. La fel de adevărat este însă că nici opera lui Bacovia, de exemplu, nu excelează în luxurianţa figuraţiei lirice sau în amplitudinea lexicului utilizat fără ca acest fapt să greveze asupra magnitudinii încărcăturii sale poetice. Dimpotrivă, bacovianismul reprezintă o strălucită demonstraţie că se poate face poezie mare şi cu un vocabular minim. Poate că la fel stau lucrurile şi cu schiţa/nuvela/romanul Cănuţă, om sucit. Poate…

Chestiunea este că, oricât m-am străduit să depistez în text argumente de natură să probeze ori să sugereze, măcar, propensiunea eroului spre o abordare complexă şi o asumare problematizantă a realităţii înconjurătoare, spre transformarea acesteia în obiect de reflecţie personală, recolta a fost modestă. Or, fără ele, fără elementele unei oricât de sumare – hai s-o spunem direct – filozofii de viaţă, în ce rezidă dimensiunea profundă a substanţei sale lăuntrice? Să nu procedăm şi noi ca primul lui stăpân, băcanul, care îi aşază pe umeri o coşniţă supradimensionată în raport cu firavele-i puteri! Punându-i în cârcă mai mult decât poate duce, nu facem decât să-l expunem pe sărmanul Cănuţă la o rapidă dezechilibrare pe lunecuşul glaciar al interpretărilor forţate.

Nu adâncimea tribulaţiilor interioare ale personajului ne impresionează la lectură, ci, mai degrabă, insolitul comportamentului său pe orizontala existenţială, bizara lui reactivitate în situaţii de viaţă dintre cele mai comune. Care reactivitate ţine mai mult de reflexe decât de reflexivitate, mai mult de instinct decât de meandre psiho-somatice abisale.

Cănuţă, ca persoană şi personaj, dispune de o anvergură limitată, iar Cănuţă, om sucit, ca text literar, de o la fel de limitată reprezentativitate pentru axiologia operei lui Nenea Iancu.  Pentru ceea ce, personal, consider a fi dovada arhitecturii romantice a celor mai multe dintre perso­najele lui Caragiale, însă, Cănuţă om sucit se relevă drept un text exemplar. Şi, nota bene: el nu aparţine segmentului de început al carierei literare a autorului, ci perioadei sale de maturitate artistică. La îngemănarea anilor 1897-1898 când bucata apărea în numerele 22-23 ale Gazetei Săteanului, Caragiale îşi încheiase, practic, opera de dramaturg, publicase volumele Păcat, O făclie de Paşte, Om cu noroc. 3 nuvele şi Note şi schiţe (1892), Schiţe uşoare (1896), Schiţe. Traduceri şi originale şi Notiţe şi fragmente literare (1897). Este epoca de maximă înflorire a activităţii lui de gazetar literar sau de scriitor la ziar care se va materializa în editarea, în octombrie 1901, a cărţii-capodoperă Momente.

Aceste precizări de ordin cronologic sunt menite să elimine posibila supoziţie că romantismul lui Caragiale, afişat în chip manifest în Cănuţă, om sucit, ar putea fi un pasager accident al tinereţii sale literare. Nu este deloc accident şi cu atât mai puţin pasager.

 

(Fragment din volumul în curs de definitivare               

Marea manipulare. Caragiale şi dublul său)
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul