Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Amănuntele

        Adrian G. Romila

 



Ca şi Cheta la flegmă (1999) sau Băieţi de gaşcă (2005), Proză cu amănuntul (2003 pentru ediţia I, 2008 pentru a II-a ediţie) confirmă, pe texte scurte, mâna sigură a unui prozator afirmat, inclusiv „afară”, ca excelent romancier al cotidianului post-comunist. Există, la Dan Lungu, o constantă perspectivă minimalistă asupra realului (în trend, desigur), trecută printr-un comic care nu reuşeşte să ascundă perfect zâmbetul amar al inadecvării. Gesturi, chipuri şi evenimente banale  repetă, de fapt, mecanica absurdă a neputinţei de a uita un trecut traumatic. Această tendinţă s-a decantat, în cele din urmă, într-un roman care a contrazis, prin sobrietatea tratării, nota uşor parodică de până la el (Cum să uiţi o femeie, 2009).

Cele 19 povestiri  din Proză cu amănuntul compun reţeaua unei lumi privite cu lupa, în care se întreţes secvenţe de copilărie, decupaje rurale şi urbane, tipologii recente şi, specialitatea autorului, umanoizi eşuaţi în landul românesc de după 1989. Un puşti e iniţiat în viaţa adevărată de cei mari, care l-au ajutat să-şi piardă virginitatea şi i-au umplut căuşul palmelor cu scuipaturi, într-o întrecere grotescă (Cheta la flegmă). O fetiţă adoră să se joace „de-a întunericul”, imaginându-şi cum o priveşte Dumnezeu de sus prin ochiurile stelelor şi ascunzându-se în şifonier (De-a întunericul). Unui tânăr ziarist nu-i ies treburile la redacţie din cauza mătuşii cu reflexe comuniste (Fotografiile mătuşii Eliza). Pensia unui muncitor soseşte când acesta e înmormântat (Spre cimitir). Tăind duminica iepuri, un fost paznic la căminul de nefamilişti încearcă să trăiască la fel de bine şi după ce cornul abundenţei favorizat de partid a trecut (Duminica domnului Chichifoi). O călătorie în Transnistria dezvăluie sechelele iremediabile ale sovietelor veşnic eliberatoare (Postfaţă sau despre distanţa iluzorie dintre ficţiune şi realitate). Copiii, muncitorii, zia­riştii, gospodinele şi profesorii lui Dan Lungu se plâng de binele „de dinainte” şi de răul „de acum”, suferă de singurătate şi se plimbă dezorientaţi, visează cu ochii deschişi şi trăiesc prin înlocuitori, prinşi iremediabil într-un puzzle de lumi simultane şi nepotrivite. Funcţionează, pentru antieroii de profesie, o poetică narativă care hiperbolizează detaliul, care îi stoarce semnificaţiile şi-l pune activ la temelia realităţii. De la el, de la deta­liu, totul se prăbuşeşte pe o pantă cu baza în para­disul anost al lucrurilor mărunte. Ideea apare pusă în abis exact în bucata ce dă titlul volumului. Personajul, tânăr căsătorit, alunecă pe firul subţire dintre două vieţi complet diferite, cea tandră de dinainte, din casa părintească, şi cea ratată, din spaţiul conjugal. Fragilitatea caracterizează ambele lumi, o fragilitate zdrobită de greutatea constatării ei: „Realitatea i se păru un păianjen uriaş, cu picioare înalte şi fragile, segmentate, călcând strâmb pentru a merge drept. Realitatea devenise grea, apăsând parcă asupra minţii. Un elefant pe catalige, un elefant cu picioare de păianjen. Picioare gata să cedeze, rezistând, spre mirarea tuturor, graţie acelor încheieturi fragile, deosebit de mobile, numite amănunte. Pânze de păianjen şi picioare fragile, asta era lumea. [...] Mintea lui pervertită exploda - cu încetinitorul, ca într-o reluare - la întâlnirea fiecărui lucru întreg. Numai printre aşchii şi cioburi se simţea cu adevărat bine. Amănuntele se substituiau întregului, încet, încet, mintea îi prelucra meticulos ca un animal care-şi mestecă prada”. Ca şi naratorul povestirilor lui Dan Lungu, într-o altă formă, personajul din Proză cu amănuntul îşi notează meticulos detaliile într-un jurnal, până la performanţa absurdă de a-şi contabiliza cele 365 de dăţi în care încercase să-şi seducă soţia capricioasă. Pentru a afla, într-un final, cum de „lucruri atât de mici şi de urâte se pot trage din cele mari şi frumoase”. Totul, absolut totul contează, chiar dacă, numai aparent, unele „amănunte” ar putea fi ocolite. Adunate grămadă - „ochiul icoanei”, „ochii ei, unghiile şi pata de cafea”, „un bilet de tramvai, o picătură de trans­piraţie, botul unui papuc de casă”, „mirosul de tutun blond, cotorul cărţii, sâmburele de zarzăre şi becul Philips”, ele formează un vârtej care „te suge cu lăcomie” şi te aduce, până la urmă, pe pragul unei frici fără obiect.

Teroarea faptelor şi a lucrurilor minore descompune, în majoritatea povestirilor din volum, mişcările şi peisajele. Ea inventează o intrigă exact acolo unde ar trebui să fie cea mai fadă banalitate şi produce semnificaţii estetice din marginalii epice. Unele dintre bucăţi sunt cu adevărat remarcabile, în acest sens, şi excelează atât în esenţializarea mesajului, cât şi în tăietura formulărilor. În Eroi şi eroi, că am mai citit titlul ăsta undeva şi mi-a plăcut (de observat autodafé-ul semnificativ din titlu), câinele Leuţu’ este mega-eroul complexului studenţesc. Dumnezeu omniprezent şi liant fundamental al lumii, javra ştearsă dintre cămine ajunge subiect al unei sesiuni de comunicări sofisticate, dar sfârşeşte înfrânt în lupta cu o căţea de rasă. Buldozeristul pune în efigie o tipologie clasică: muncitorul curat şi harnic, captiv în cuştile de beton ale blocului şi îndrăgostit patologic de maşina greoaie cu lamă în faţă. „Revoluţia l-a prins - asta-i viaţa! - călare pe buldozer”. Văduv de tânăr, „domnu’ Virgil” nu poate să-şi îngroape fetiţa fiindcă nu găseşte timbre pentru actul oficial de deces. Ca să răzbune captivitatea absurdă a birocraţiei, o va depune (cu ajutorul buldozerului) pe masa funcţionarului de la tribunal. Intimităţi e capodopera echivocului într-o măruntă criză erotică. Revenit după trei zile în apartamentul iubitei, Horia evită mereu întrebările incomode ale Oliviei, speculând dublul sens al cuvintelor şi mâncând dintr-un borcan cu castraveţi muraţi. Persona­jul din Ca de fiecare dată îndeplineşte cu stricteţe, de ani buni, ritualul complicat al capului de rând matinal la butelii. Bătrânul, Ceauşescu şi planul bro­dează intertextual pe tema Mioriţei. Un cioban la final de carieră, bolnav şi sfârşit, îşi vizitează fiul căsătorit la oraş şi-i povesteşte despre comploturile tuturor împotriva lui, despre furturi de oi, despre mioare vorbitoare şi despre vremurile pe care nu le înţelege deloc. Marea împăcare sau Micile aventuri ale domnului Silvian şi ale blândei (dar îndărătnicei) Tantilili e un miniroman domestic, împărţit pe episoade cu titluri. Găsirea întâmplătoare a unui pix galben îi provoacă profesorului pensionar Silvian Chiorescu sentimentul inadaptării la noile timpuri, când până şi ultragospodina Tantilili visează la un televizor color Samsung, pentru vizionarea telenovelelelor braziliene. Amănuntele, se observă, constituie peste tot alephuri ale antieroilor lui Dan Lungu.

În ciuda scriiturii precise, cu decupaj rapid, adesea frazele desenează imagini lapidare, de vitrină lirică post-modernă („totul plutea pe valuri galbene, sulfuroase, totul puţea groaznic şi eu apăream şi dispăream, priveam printr-o ceaţă grea ca şi ceara, înghiţind din gelatina sfârşitului lumii”; „cerul atârna cenuşiu, greu, ca un spălător umed de bucătărie”; „nechezatul îi înfioră şira spinării, iar levierul luci ca o sabie în bătaia lunii”). Cu o forţă a evocării câştigătoare pe spaţiu restrâns, povestirile din Proză cu amănuntul constituie o excelentă carte de vizită a literaturii române contemporane.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul