Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între spaţiul memoriei şi spaţiul cotidian

        Viorica Răduţă

Cele mai bune pagini ale Adrianei Babeţi din Prozac. 101 pastile pentru bucurie, Polirom, 2009, sunt cele de prozatoare, şi nu una virtuală, ci autentic postmodernistă. Inter­mitenţele autobiografice, secvenţialitatea care face de un „scărar” pe un traseu familial/r sau cotidian spre Purgatoriu, măcar, elipsele temporale şi, o dată cu ele, cele evenimenţiale, creează, în Maculator sau, autorefereţial, în partea a doua, Secretul Adrianei, un prezent al scriiturii, cu fenta modestiei, citită, adesea, antifrazic datorită calităţii scripturale şi celei ont(olog)ice, a „proza(sti)celor” A.B. Autorul e viu nu atât în mişcările postmoderne, ci în plasarea lor într-o situaţie de scriitor perpetuu, aflat în menghine ontologică, în gestica şi mişcarea cotidiană sau retrospectivă, mereu pus pe criza… de scris şi descris. Fundalul livresc, intertextual, „confuzia” viaţă-scriitură sunt tratate cu distanţă, umorul cu adrese livreşti secondând realul vremilor neapuse nouă. Amărăciunea iese la suprafaţa textelor, strămutată în viziune satirică sau candidă, după actualităţi, oa­meni, locuri, „mofturi” româneşti, romaneşti, poeticeşti etc.

Cele mai „nevinovate” descrieri şi evenimente de jurnalul intim sau cronici la realitate, dincolo de literatură de multe ori, sar pe ansamblu în formula de autor A.B., romanescul fragmentat. Unul demn de un scriitor actual, chiar „ego”, depăşind, însă, rândurile realismului plat, prin laitmotivul adânc trăit şi retrăit al scrisului împiedicat, deficitar, eşuat. Această criză continuă, care  se desfăşoară la vedere, cu arsenal postmodern e condusă mereu la distanţă de sine şi de cotidianul pe multiple voci escortat, enumerat, fişat, reclamat... Această măsură, şi de scris, şi de citit, şi de trăit/memorat, o individualizează, în cele din urmă, pe autoarea din plutonul Nedelciu, Mihăieş, apoi o trece prin naturaleţea dezvăluirilor, tipică valului actual de prozatori, ca s-o întoarcă la formula unei naraţiuni mo­zaicate, la fragmentarism şi ruptură, scripturală şi existenţială autentică (nu întâmplător găsim, cu autoironie, trimiteri la Camil Petrescu), pe multe şi mărunte „pilde” din Prozac. Doar că toată această secvenţialitate a scrisului de momente realiste, cu jurământul pe faţă, capătă, în clipitele artiste, biografeme sau tablete cu  memorii rapide şi actualităţi, artiste tocmai în iuţeala lor, şi nu sunt puţine, „epica” unei vieţi date scrisului în avatarurile ei temporale (familiale, sociale, politice etc). Asamblarea comédiilor are ceva din sertarele comice ale unui Caragiale peste cele post­modernisme şi hiper­realisme la purtătorul de criză cu fentă artistică A.B.

Că sunt aluzii livreşti nenumărate, că, alături de faptul cel plat, cotidian sau, dimpotrivă, de horror autohton, în care se trăieşte postdecembrist, memorialul sau actualităţile de hârtie Prozac compun, până la urmă, un jurnal, mai întâi la trecut, apoi la zi, ca un fel de roman segmentat, cu suspans, cu multe trimiteri la alte texte sau chiar cu autoreferenţialitatea mai proaspătă decât ne aşteptam (după cât a fost de bătătorită). Şi asta din cauza unei autenticităţi realizate în bucăţi, de memorie, inclusiv livrescă, sau cotidiene, prin stenograme, note vii, enumerări de situaţii groteşti, povestiri în comprimat, cronici adică, dar cu iz anticronicăresc de tot hazul şi necazul. 

Fragmentele de viaţă şi texte (cu aluzii foarte, chiar plurale) au o poetică explicită, de supra-vieţuire prin „bucurie”, dar să n-o credeţi. Adevărata poetică, multiplicată înadins, parcă, de autoarea în care foşnesc amintiri de familie (mai mare sau mai mică, rude şi apropiaţii de Orizont sau Supliment…, de pildă) şi mărunţişuri/ actualităţi de buzunar tot din aria proximităţii (noastre), se găseşte în pasajele  puse în abis, sub lup(t)a neputinţei scripturale romaneşti sau foiletonistice. Criza e trăită cu atâta autoironie şi insistenţă încât se optimizează, se citeşte pe dos, şi proiecţia (momentului, uneori ca în schiţele caragialiene, ca în autorii Degetelor… sau unui Tormes actual ş.a.m.d.), şi textul făcut şi desfăcut pe loc, pe viu, cum ar veni. Iată cea mai folosită metodă postmodernă, resemantizată cu rost hiperreal, de A.B., mult dedată la pathosul lecturii şi scrisului plin de angoase ironizate, la lucidităţi (trans)textuale, dar cu egală măsură şi la măruntele cele intime, sociale, politice etc., prin decupaje narative, suprapuneri, adiţionări de situaţii şi portrete, stenogramă a toate, în cele din urmă proze scurte, purtate, însă, într-o vioaie formulă picarescă (din intermitenţele de zi cu zi sau de… memorie).

Situată mereu în oglindă, fie memorialistică, fie actuală, A.B. îşi poziţionează supravieţuirea, cu umorul neştirbit vreo­dată, în amestecul grotesc real şi eul „prozac”/scrii­torul. Un „Tel Quel” pe invers, al autoreflexiei scripturale, vine, urmare fenomenologiei amintite şi distanţate optzecist, cu accente hiperreale proaspete, cu tăieturi narative măiestrite, cu toată comanda scrisului fragmentat, unde nu se poate să nu aflăm tortura scrisului în astă poziţie, nouă, şi cu inevitabile inega­lităţi în măiestria voroavei.

Micile proz(ac)e pe viu, comprimate aşa-zicând terapeutice, ale Adrianei Babeţi bat, adesea, romanele şi povestirile „noului val”, en arričre sau en avant, nu prin mecanismele postmoderne, vizibil asanate şi cultivate cu un umor fără intermitenţe, ceea ce creează distanţă faţă de mecanica/utilizarea lor, cât prin realismul magic care scoate capul din cea mai „banală” amintire, ca şi din faptul divers, jurna­listic, familial, în fine, din actualităţile noastre de toată ziua şi toată noaptea. Decriptarea dinăuntru a Prozac-ului înseamnă autolu­ciditate tăioasă, mereu punctul stabil întru fragmentele de viaţă-scriitură. Nu întâmplător, găsim o asemenea mostră cu funcţie de re-lansator, scriptural şi existenţial totodată, „comun” nouă, postdecembriştilor, în groapa timişoreană cu „degete mari”, versus filip/inele „mici”. Multiplicarea inci­pitului celei de a doua părţi pe un fapt de cronică neagră e semn că  ficţiunea bate viaţa, dar una dedicată, paradoxal, scrisului.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul