Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Drepturi pentru scriitori

        Constantin Stan

La Bucureşti a avut loc, cu ceva timp în urmă, Conferinţa Europeană a Dreptului de Împrumut Public, eveniment ce-ar fi trebuit să stârnească oarece emulaţie printre oamenii scrisului, dat fiind că, prin implementarea PLR, scriitorului  român i s-ar mai însenina un pic viaţa. Nu numai financiar ci şi moral, aş zice. Sumele pe care le-ar primi un autor român pentru folosirea cărţilor sale în biblioteci publice nu ar fi probabil impresionante, dar ele ar reprezenta o recunoaştere a rolului pe care creatorul îl are în societate, acela de a oferi nu numai plăcere ci şi instrucţie şi educaţie cititorilor.

Scriitorul nu o duce nicăieri ca un nabab. Dar sunt multe ţări în care se poate trăi decent, onorabil din meseria scrisului. Modul în care o societate găseşte modalităţi de a plăti munca scriitoricească reprezintă atitudinea faţă de literatură, dar desemnează şi preţuirea şi respectul pe care ea o arată creatorilor ei. În fond, până la urmă, filosofia de la care trebuie pornit este destul de simplă: orice muncă trebuie plătită, iar de truda scriitoricească se folosesc mulţi oameni spre a se instrui, spre a se forma sau pentru a se distra. Cărţile sunt folosite în varii ipostaze. Munca autorilor este şi ea folosită în diferite chipuri. În general, şi munca şi cărţile sunt vag recompensate şi asta numai într-o mişcare de genul “dă-mi produsul, ia produsul”. Mai exact, numai atunci când este cumpărată cartea. Dar, cărţile mai intră în biblioteci publice, cărţile mai pot fi multiplicate (se aplică şi la noi taxa pe copie, adică o taxă pe care orice deţinător de aparatură de multiplicat o plăteşte la achiziţionarea ei), cărţile sunt folosite ca material didactic în şcoli, facultăţi (manuale sau cursuri, antologii), cărţile sunt folosite în diverse spectacole ş.a.m.d. Numai câţiva scriitori pe lumea asta pot trăi foarte bine din drepturile de autor propriu-zise. Dar un număr considerabil de scriitori trăiesc pe alte meleaguri din ceea ce reprezintă un autor sau o carte. Practica lecturilor publice plătite este larg răspândită, ca şi a conferinţelor publice plătite. Lansările de carte şi acordarea de autografe se realizează şi ele în multe părţi în sistemul invitaţiilor sau biletelor plătite. Interviurile acordate posturilor de radio sau televiziune, participarea la dezbateri sunt şi ele remunerate. Larg răspândite sunt şi bursele de creaţie sau de documentare, ele asigurând un confort material şi spiritual scrierii viitoarei cărţi. Sursele de finanţare pentru astfel de activităţi plătite sunt diverse şi nu apasă doar asupra unei singure instituţii sau numai asupra bugetului de stat: sindicatele, consiliile locale, instituţiile particulare (radiouri, televiziuni etc.), utilizatorii contribuie în proporţii mai mari sau mici la plata autorilor. Nu este vorba numai de un mecanism simplu de gândire –“totul se plăteşte” – ci de o mai largă înţelegere a rolului şi statutului creatorilor într-o societate. Noi, românii, autori sau cititori deopotrivă, avem încă o privire lejeră asupra muncii scriitoriceşti, asimilând-o unui hobby, adică unei plăceri personale (poate şi cu be­neficii publice) exercitate în timpul liber. Autorii nu se zbat pentru drepturile lor, sunt dispuşi oricând să îşi ofere gratis munca (a se observa cu câtă generozitate împart gratuit scriitorii noştri cărţile lor, cărţi pe care de multe ori le plătesc de două ori – o dată la edituri şi o altă dată când şi le cumpără). Editorii plătesc aproape simbolic, radiourile, televiziunile şi presa scrisă nu plătesc interviurile nici picate cu ceară.Chiar dacă după 1990 activitatea bibliotecilor a cunoscut un declin dramatic (multe au dispărut, multe abia respiră), cele existente sunt frecventate de un număr suficient de cititori. Pentru utilizarea cărţilor, autorilor ar trebui să li se plătească. În multe ţări din Europa se întâmplă aşa. Ţările nordice –Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia – au adoptat de multe decenii această Lege a Dreptului de Împrumut Public. Marea Britanie are implementat sistemul din 1979, Franţa şi Italia – abia din 2006. Directiva din 1992 a Uniunii Europene privind implementarea PLR în toate ţările membre nu a fost primită de autorităţi peste tot cu entuziasm. În unele ţări, autorii au protestat. Scriitorii portughezi s-au prezentat cu camioane la uşile bibliotecilor spre a-şi ridica operele, de exemplu. Nici la noi, aşa cum a răzbătut din poziţiile unor funcţionari de la Ministerul Culturii, nu va fi uşor. Şi pentru că, în ge­neral, funcţionarii ăştia fac mai degrabă politică bugetului de stat decât politici culturale! Obiecţia că trebuie schimbată legea drepturilor de autor mi se pare penibilă într-o ţară care modifică sau face presiuni să se modifice Constituţia din doi în doi ani. Sigur, se pune problema fondurilor din care se vor plăti aceste sume. În unele ţări, sumele sunt plătite prin granturi guvernamentale, în altele din diverse taxe. Ceea ce trebuie să înţeleagă însă autorităţile române este un fapt simplu: implementarea este obligatorie, aşa că în loc să se opună sau să tergiverseze ar fi bine să îşi pună mintea la contribuţie. Iar scriitorii români ar putea ajuta la adoptarea şi înţelegerea aceste Legi schimbându-şi efectiv mentalitatea faţă de propria muncă. Conştientizând de exemplu că a fi scrii­tor înseamnă a putea trăi din scrisul tău, a ţi se da posibilitatea, a ţi se crea cadrul necesar de a trăi din munca ta.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul