Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Să nu mai construim!

        Bogdan Ghiu

(Inconstrucţia)

Într-o pagină atinsă, mitologic aproape, de geniu sau de revelaţia spontană, de „ata­cul” neaşteptat, oracular, al cine ştie cărei ştiinţe secrete, dintr-o cărţulie (conferinţă) intitulată Derrida, un egiptean, Peter Sloterdijk scrie:

„«Egiptean» este predicatul comun tuturor construcţiilor care pot fi deconstruite – cu excepţia celei mai egiptene dintre toate structurile, piramida. Piramida traversează neclintită timpurile pentru că de la bun început început a fost construită conform as­pectului pe care l-ar căpăta după ce s-ar prăbuşi” (Derrida, un Égyptien, trad. Oli­vier Mannoni, Maren Sell Éditeurs, 2006, p. 36).

Construcţia cea mai rezistentă, arhetipul indestructibilităţii este, aşadar, construcţia care include (preîntâmpină, simulează, dezarmează) deconstrucţia, ruina, dezastrul: a construi în formă de ruină, de inform. A deconstrui, adică a construi indeconstructibil. Construcţia mimează tactic ruina, iar a construi în felul acesta înseamnă a deconstrui, a cons­trui deconstructiv, invulnerabil, preventiv: a preîntâmpina.

În zazen (buddhismul zen), se spune „tehnic”, corpul ia for­ma activă, afirmativă, agresivă chiar, de luptă, deloc „nirvanică” (în sensul fals ideologic-european de „stingere”), de piramidă. Corpul-piramidă, care împinge proptindu-se cu pieptul, genunchii şi fruntea, trimite la piramida ca o construcţie-meditaţie, ca o construcţie în rugăciune: la atac în sânul construcţiei, coloană vie a templului cosmic, construcţie-stâlp între, împotriva, inter-mediind continuumul, indistinctul cosmic, pământ-cer, orice construcţie este construcţie de pământ, ca element intermediar, insular.

Deconstrucţia a fost manifestarea isto­rică, inevitabil temporală, în succesiune (pos­terioară, ulterioară), a unei nevoi de simultaneitate, deci de preîntâmpinare. Deconstrucţia a acţionat inevitabil după, iar a înţelege deconstrucţia după deconstrucţie înseamnă a o practica, etic, ca neconstrucţie, ca inconstrucţie.

Am putea numi deconstrucţia, ceea ce trebuie să devină azi, după deconstrucţie, deconstrucţia, o etică piramidală. Noi, adică, în numele nostru, arhitectura, filozofia, au reţinut şi au privilegiat din piramidal latura superficial masiv monumentală. Latura de ruină, de deconstrucţie în construcţia însăşi, a rămas ignorată, secretă, ocultată de falsele mistere ale unei tradiţii public, afectat „esoterice”. Secretul construcţiei a fost formulat istoric, adică în temporalitate, în succesiune, impropriu arhitectural deci, non-arhitectural, inevitabil după, ca deconstrucţie. Propriu arhitectural vorbind, adică post-succesiv, post-temporal, spaţial, deconstrucţia, temporal formulată, devine ne-construcţie sau, mai exact, inconstrucţie: increaţie, creaţie „spiritualizată”, dat fiind că practicată ca increaţie, derivând din increatul pus, astfel, la lucru.

Filozofia, artă temporal-discursivă, a per­ceput-formulat acest secret, acest principiu general tactic, adică pragmatic, în succesiune. Deconstrucţia opera inevitabil, discursivă, logocentrică fiind, după, ca o fiică mai responsabilă, supravieţuitoare a holocaustului destrucţiei heideggeriene. Deconstrucţia intervenea după. Deconstrucţia „distrugea” deja-construitul.

Arhitectural, azi, după deconstrucţie, noi nu mai avem, etic, de „distrus” pasiv, resentimentar, negativ, non-afirmativ, adică în ulterioritate, ci de preîntâmpinat, formulând un nou pragmatism. Simptom deloc întâmplător, dar nu îndeajuns, încă, înţeles în epocalitatea lui, al Bienalei de la Veneţia din 2008, arhitectura simte nevoia să se de-realizeze, să se elibereze de ea însăşi, de propriul ei construit, să se auto-„distrugă”, precarizându-se pozitiv şi precarizând, astfel, denegativizând noţiunea centrală, azi, de precaritate, printr-o apropiere de artă: construcţii în efigie, dar efigii la scara 1/1, viaţa în machetă la scară 1/1, inconstrucţia ca preîntâmpinare „egiptean”-deconstructivă a definitivului, ca includere şi alianţă tactică, adică pragma­tică, cu ruina, cu distrugerea.

Arhitectura a făcut, deja, totul. S-a pliat, s-a adaptat, s-a autodistrus, s-a reinventat, crezând, şiret-faustic, că de ea depin­de totul, că le poate decide pe toate. Atât de mult s-a zbătut, încât azi arhitectura nu mai contează. La fel ca şi în cazul ima­ginii, în momentul când aceasta a devenit omniprezentă, când accesul la imaginea de sine s-a democratizat şi a devenit universală, imaginea vizuală, vizualul nu mai contează, noţiunea, tactic, cea mai potrivită fiind aceea de transvizual: nu ce se vede în/ca imagine, ci ce se vede prin imagine, prin ceea ce se arată ca imagine, prin individul-câmp, prin umanitatea-„peisaj” (cognitiv).

Destinul imaginii este şi destinul arhitecturii. Arhitectura, ca interval, ca intervenţie hominizantă a construitului, nu mai contează. Arhitectura a devenit un mijloc, un intermediar, un mediator aproape indiferent. Puterea nu mai are nevoie nici de imagine, nici de arhitectură: dacă acestea ar mai fi fost importante, nu ar fi fost (retro) cedate istoric. Nu mai contează cum se construieşte, ci dacă, unde, cât, când se constru­ieşte, cine construieşte. Frumos sau urât, se construieşte prea mult. Am intrat, inclusiv prin aşa-numita revoluţie a materialelor, care îmbrăţişează tot mai mult nano-desti­nul semiconductorilor, în epoca postconstrucţiei. Arhitectura ca imagine nu mai contează decât, cel mult, ca acoperire estetizantă, de luat ochii, ca metadecor. Înăuntrul ei, în sinele şi în sine ei, arhitectura este finită. Construitul trebuie de-generalizat. Totul e construit. Modernizarea mai trece prin construcţie?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul