Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între revizuire şi fixare (II)

        Alexandru George

În ultimii ani, cu o insistenţă care cred că a fost observată, am făcut o serie de observaţii despre literatura română, dar mai ales despre cea care a apărut (s-a scris ori s-a revelat) în comunism, cu specială atenţie la ceea ce ar fi marea problemă a periodizării, căci programul acestui nou regim a însemnat şi mai ales a vrut să însemne o ruptură radicală cu trecutul, din care nu se salvau decât puţine nume – dar integral nici măcar unul. (Ulterior vor fi recuperate prin tot felul de sofisme şi interpretări falsificatoare, un număr de opere (repet: niciodată de scriitori aşa cum şi câţi au fost!), căci intransigenţa agenţilor Kremlinului s-a lovit de o literatură faţă de care, pe de o parte, nu  aducea nimica nou, iar pe de alta, valorifica idealuri deformate sau introduse prin fraudă.

Or, eu, care aveam o formaţie „veche“ de fapt în continuitatea literaturii româneşti din adolescenţa mea, pe care o urmărisem atent şi aş zice că îi valorificasem esenţa, chiar dacă nu reuşisem să-i epuizez cuprinsul, rămăsesem imun faţă de propaganda pe care o puseseră în acţiune, la scurtă vreme după 6 martie 1945, comuniştii, când guvernul legal al ţării fusese înlocuit de fantoşa Petru Groza. Ne aflam la sfârşitul perioadei zise a „războiului“, una de mare efervescenţă creatoare, dar şi de o varietate care făcea cinste liberalismului din ce în ce mai adus la starea de agonie; eu m-am născut ca fiinţă conştientă şi m-am dezvoltat în generaţia războiului şi am rămas sentimentaliceşte ataşat de ea, deşi îmi dădeam chiar de atunci seama de nerealizarea ei tragică, pentru care exista scuza şi explicaţia Istoriei, nici prin gând nu mi-a trecut vreodată că voi ajunge să public pagini de istorie literară sau contribuţii istoriografice pentru a pune în valoare realizările din trecut, alăturându-le şi deosebindu-le după valoarea lor şi situaţia în epocă.

Anticipând puţin asupra rândurilor ce vor urma în articolul de faţă, voi risca afirmaţia (pe care voi încerca s-o dovedesc) şi după care istoricul literar trebuie să recunoască unele valori pentru a le cuprinde într-un tablou de ansamblu şi a-l alcătui pe acesta prin eliminări pe baza unor distingeri. A distinge şi a deosebi pe baza unor apropieri şi comparaţii, iată o vocaţie rară, pentru că operaţia în sine e contradictorie şi, totuşi, e vorba de a stabili ferm un postulat pentru orice trecere de la critica de primă instanţă la cea de „fixare“; ea n-a fost încercată de mulţi, într-o epocă mai veche, de mult mai puţini. (Aproape numai necesităţile profesiunii lor de dascăli i-a silit pe G. Ibrăileanu, M. Dragomirescu sau Ovid Densusianu să scrie „istorii“ şi poate însuşi E. Lovinescu a făcut-o, îndemnat de scurta lui carieră universitară la Iaşi şi Bucureşti. Ar mai fi de reţinut şi diferenţa de vârstă care-l făcuse pe criticul mai tânăr să observe că momentul post-eminescian, sămănătorist, trecuse ori se afla în situaţie paralelă, ca un anacronism, faţă de noua literatură a altor tineri care se afirmau la rândul lor impetuos şi absolut necesar, după cum el (care rămâne istoriograful epocii) preconizase în conservatoarele Convorbiri literare prin articolul Intelectualizarea literaturii.

În cursul anilor, dar mai ales în cei din urmă, în cadrul paginilor mele din Lucefărul, am încercat un dialog cu autorii, sub cele mai felurite pretexte, care n-au rămas fără rezultat, fără a fi totuşi pe măsura aşteptărilor, aşa cum am afirmat-o cu regret. S-a întâmplat însă şi invers, să-mi parvină unele reproşuri care m-au întristat (cum s-a întâmplat totdeauna în cariera mea de publicist), chiar dacă au fost exagerate sau nedreptăţite. Aşa, pe cale orală, am aflat de la urmaşii (sau văduva?) unui eminent anglist că acesta a murit copleşit de faptul că eu i-aş fi zădărnicit printr-un articol tentativa de a publica o traducere în limba lui Shakespeare a Istoriei literaturii române de G. Călinescu, mai precis aş fi „torpilat-o“ în momentul când intrase în planul de apariţii a unei edituri... Întrucât chestiunea rămâne de actualitate şi valoarea propagandistică a acelei bizare capodopere o recomandă străinătăţii celei mai extinse, mă voi întoarce la ea, deşi timpul mi-a dat numai dreptate în consideraţiile pe care le-am avansat, nu în acţiunile nimicitoare.

În ultimii douăzeci de ani, dar şi mai înainte, în timpul comunismului, numărul cunoscătorilor limbii engleze în ţara noastră a sporit enorm; sunt acum zeci de mii de români, poate sute de mii familiari cu această limbă şi, chiar dacă nu aparţin nici pe departe sectorului umanist, ei sunt interesaţi de lumea anglo-saxonă şi păstrează o vie curiozitate pentru cultura şi literatura ei. Or, eu cred şi acum, cu orice riscuri, că nici unul n-a întâlnit ceva similar cu opul călinescian şi mai ales nu a văzut-o ca pe o capodoperă privilegiată şi oferită neştiutorilor ca model. Calităţile ei sunt în primul rând de ordin artistic, mai puţin (deşi imens) de ordin critic şi, numai cu totul la urmă, de ordin istoriografic. Aceste caracteristici au fost remarcate de la început de toţi criticii, chiar dacă un E. Lovinescu, unul dintre cei mai atenţi observatori ai săi (deoarece îşi vedea dezvoltată în stil baroc propria sa manieră, dar mai ales iluziile din tinereţe), a vorbit de ea cu exagerare ca de un buletin al relaţiilor personale foarte schimbătoare ale autorului.

Istoria... lui Călinescu, în versiunea 1941 (nu mai pomenesc de aceea scoasă de A. Piru în 1986), nu e o prezentare informativă, cum nu e nici cea a celui mai fidel discipol al său din generaţia ’60, N. Manolescu, dar cum izbuteşte să fie Istoria de azi pe mâine a lui Marian Popa; soluţia de a se traduce compendiul din 1945 îi răpeşte tot farmecul (aşa cum a observat cu sagacitatea-i bine cunoscută Pompiliu Constantinescu), stilul nu e nici aici expozitiv, deşi subiectivismul e mai mascat, fără stridenţele din adevărata Istorie mare, care îl exprimă pe autor pe deplin.

Eu consider că această adevărată Halimŕ a literaturii române nu e o operă traductibilă, aşa cum nu sunt nici alte două capodopere indiscutabile: Craii de Curtea-Veche, de Mateiu I. Caragiale, şi Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt, în momente istorice diferite, dar care se exclud din alte motive. Ele sunt menite să trezească pe veci interesul unui public restrâns, strict autohton – şi ele par să probeze constatarea scandaloasă pentru mulţi că o scriere e cu atât mai specific naţională cu cât e mai puţin universală.

...Dar, rândurile de mai sus (nu şi scepticismul în chestiune, care mi-a venit mai de mult) mi-au fost prilejuite de apariţia Istoriei critice a literaturii române, 2008, de N. Manolescu, un moment de referinţă a întregii noastre istoriografii şi care, practic vorbind, e o operă în două, dacă nu trei, părţi, ceea ce autorul a scris în socialism până la căderea acestuia şi tot ce a urmat după, în netă diferenţiere nemărturisită cu partea cea mai recentă, redactată în perioada ultimă, să-i zicem „pariziană“, a autorului.

Dar, în afară de aceste consideraţii la care poate ajunge oricare cititor al său, N. Manolescu adaugă o sumă întreagă de reflecţii finale, rod, desigur, al unei îndepliniri de program, dar neaşteptate prin conţinut. Anume, el proclamă indispensabila funcţie prealabilă de critic, deşi se vede că aceasta îi e sieşi adevărata vocaţie, fără a fi a oricărui istoriograf, în genere. Un istoriograf se poate folosi de munca prealabilă a criticilor de întâmpinare şi a exegeţilor care au scris înaintea lui şi acest lucru nu numai că îl face el însuşi, dar îl foloseşte copios. (Încă de pe acum, criticii acestei cărţi i-au obiectat că transformă prezentarea şi judecarea autorilor din trecut mai mult în discuţii pro sau contra celor ce l-au precedat.)

El vorbeşte însă şi de subiectivism desigur în consens cu toţi călinescienii din generaţia şaizecistă; din fericire, a renunţat la portrete (fie ele şi „interioare“, care, parcă, totuşi s-ar fi justificat), dar păstrează ideea de creaţie în critică sub forma „reinventării“. Iată textul capital: „Literatura este un concert ai cărui solişti au nevoie de toată orchestra şi care, la rândul ei, are nevoie de un dirijor. Acest din urmă rol revine criticului de ieri şi de azi, care nu citeşte pur şi simplu o partitură, ci îi dă o expresie artistică personală. N-o creează, ci o reinventează“ (p.1495). Dar rândurile de mai sus, pe cât de frumoase şi de elocvente, nu acoperă adevărul şi sunt, în plus, contradictorii faţă de unele texte din marele său op. Dacă păstrăm comparaţia scriitorilor cu soliştii (nu componenţii?) unei orchestre, rolul criticului nu e de dirijor, ci tocmai de a da o expresie artistică personală unui document existent, fără să-l inventeze pe acesta sau să-l inventeze din neant. (O revelare nu e o născocire, ci, cel mult, o exhumare).

Este, după opinia mea, regretabil că N. Manolescu, în calitatea sa de autor al unei opere istoriografice capitale, dar şi înainte de această mare realizare, a trecut (ca toţi călinescienii) peste exemplul lui E. Lovinescu, cel care şi-a pus exact problemele şi acum actuale în istoriografia noastră. Căci şi el a fost un critic de întâmpinare, un istoriograf, un memorialist şi, nu în ultimul rând, un portretist de maximă  valoare. Un om de ştiinţă ca N. Iorga l-a precedat cu o generaţie, dar acesta s-a compromis aşa de grav în ultima parte a vieţii încât a devenit cea mai regretabilă referinţă negativă, ocolit de toată noua critică şi trecut din decenţă sub tăcere.

Într-un interviu publicat în Luceafărul de dimineaţă de d-na Mirela Giurea (7 iunie 2009), i se aminteşte că în postfaţă, intitulată Nostalgia esteticului, dl. N.M. afirmă că „nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii“. Or, cu mult mai înainte, E. Lovinescu, în paginile testamentare din volumul omagial apărut în 1942, a afirmat că şi una, şi alta sunt fenomene de alexandrinism care, istoric, se înre­gis­trează o dată cu iniţiativa unor savanţi şi grămătici în Antichitatea elină târzie, care ar fi făcut din câteva poeme disparate din ciclul troian Iliada continuarea, ceva mai târziu, dezvoltând un episod colateral, întoarcerea unui grup de ahei în propria lor ţară, sub conducerea norocosului şi ingeniosului Odisseu (Ulisse, pe latineşte). Astfel, s-a consolidat o limbă literară care era altceva decât cea a cântăreţilor ambulanţi, printre care unul, mai mult sau mai puţin orb, este menţionat sub numele de Homer.

Cu toată autoritatea lui E. Lovinescu, un elenist şi un latinist care a tradus din clasicii Antichităţii, inclusiv Odiseea  şi Eneida, eu cred că explicaţia lui e valabilă doar pentru istoriografia literară şi, eventual, critica de texte; critica artistică s-a născut dintr-o reacţie spontană, în primă instanţă orală, a publicului care a luat contact (vizual, uneori) cu o operă de artă, dar aparţinând şi indivizilor izolaţi care au putut să-şi împărtăşească unul altuia opiniile, să şi le compare, să se confunde între ei. Pentru a ne referi la începutul perioadei noastre moderne, critica literară se poate semnala abia după ce au început să se numere unele scrieri notabile, dar opinii asupra lor s-au născut din prima clipă, iar istoria literară încă mult mai târziu, ea trebuind să trieze, să clasifice, să consolideze unele judecăţi apărute mai înainte uneori spontan, în aşa-numita opinie publică. Scriitorii au acţionat independent, fără a fi îndrumaţi de cineva, necum creaţi, dar nici recreaţi.

Un punct de mare importanţă în mărturisirile (deloc sistematizate şi, uneori, contradictorii ale d-lui N.M.) - punct care mi s-a părut tulburător - pomeneşte de nostalgia purităţii care l-a străbătut în demersul său. Sper să fi înţeles ceea ce sugerează el sau măcar să propun un alt palier al discuţiei. Anume că istoriografia e o acţiune de oarecare impuritate pentru că e diferită de actul critic, de judecata pur estetică? Pentru că o istorie literară e silită să înre­gistreze evenimente istorice, să recurgă la explicaţii accidentale, vulgare sau chiar divertismente? Abătând pe cititor de la ce e esenţial în aprehendarea valorilor? Că acestea se dovedesc, astfel, caduce, variabile, în funcţie de momentul apariţiei şi revelării şi de ambientul cultural, dar şi politic?

La toate acestea, cititorul va găsi un răspuns în scrisul meu, încă de la început, când nu sperasem să-mi văd pu­blicat vreun rând, pe la mijlocul anilor ’50; apoi am repetat cele spuse din ce în ce mai întărit în constatările mele, pe care nimeni nu le-a anulat cu argumente, ci doar cu enunţuri, fără a se referi exact la ele. Istoria literară este una de valori, de acord, dar şi de situaţii, de unicităţi, dar şi de categorii, de acţiuni datorate unor individualităţi, dar pe acestea le vede nu o dată în grup. Un istoric literar, spuneam eu, trebuie să aibă  talentul hotărnicirii, căci istoria literară nu e o înşiruire de individualităţi fără legături între ele. Şi, din nenorocire, istoria poporului nostru a cunoscut nu doar seisme creatoare de falii, ci şi răsturnări, care i-au obligat pe cei ce le-au trăit la acţiuni silite şi false, care totuşi le caracterizează şi artistic şi le definesc poziţia pe o hartă, care a fost un îndrumător patru bune decenii şi acum ne îngăduie să pricepem ce s-a întâmplat atunci.

„Politicul“, marea bestie neagră a esteţilor, a fost predominant, dar nu începând cu catastrofa comunismului, căci şi sfârşitul acestuia tot de această ordine silnică de stat  se resimte până azi.Voi conchide măcar provizoriu în pragul unei discuţii despre subiectivism, căci între pretenţiile unor critici în acest sens (poate scuzabile, dacă nu tot aşa de justificate) şi proiectul unei critici creatoare e totuşi o mare deosebire.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul