Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

1989-2009 Degeaba

        Radu Aldulescu

Mărturii tulburătoare

 

Cu doi ani pīnă-n decembrie 1989, nimerisem īntr-un loc orientat cumva strategic, la un fel de răscruce a locului sau locurilor faptei. Palatul Universul de pe strada Brezoianu, se află la distanţe aproape egale, de aproximativ cinci sute de metri, de Piaţa Palatului, īn care s-a spart mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie ’89 (era īntr-o joi), şi de Piaţa Universităţii, spre care s-a scurs şi s-a strīns lume, precipitīnd evenimentele declanşate de fuga lui Ceauşescu, ca o prelungire a celor petrecute la Timişoara cu patru zile īn urmă, cu ajutorul nemijlocit şi decisiv al beneficiarilor revoluţiei, care īn zilele acelea şi-au luat de altfel tributul a 1.400 de victime absolut inutile, purtător de blestem mulţi ani de atunci īncolo asupra oamenilor şi locurilor. Toată seara şi noaptea ce au urmat, pīnă-n dimineaţa zilei de vineri, 22 decembrie, ceea ce s-a numit revoluţie sau revoltă populară, diversiune sau lovitură de stat, complot internaţional sau scenariu al serviciilor secrete sovietice şi americane chiar s-a īnfăptuit, cuprinzīnd tot Bucureştiul şi toată ţara.

De doi ani aşteptam la răscruce ori la cotitură, la al treilea etaj sub nivelul parterului Universului, la lumina neoanelor, īntr-un loc unde bezna totală din perioadele īntreruperii curentului de peste zi arăta că acolo nu pătrunde nici un fir din lumina zilei – un buncăr, un soi de aşezare subterană dintr-un viitor imemorial, postapocaliptic, īntinsă pe vreo şapte sute de metri pătraţi şi avīnd īn centru maşinile rotative şi atelierul de stereotipie (acolo se turnau paginile de plumb ale ziarelor, īncă din epoca interbelică), īnconjurate precum o cuşcă de lupte de un ţarc īn patrulater, din gard īnalt din plasă de sīrmă īmbīcsită de funingine de cerneluri tipografice. Dincolo de gard, alei de ciment acoperit de pojghiţe pietrificate de funingine, ziduri şi dulapuri de tablă, uşi de tablă vopsite gri ale anexelor: ateliere mecanice şi electrice, īncăperi cu pompe de apă, hidrofoare, cazane pentru termoficare, care asigurau īncălzirea celor zece etaje ale clădirii Universului, ocupate de hale şi depozite tipografice, legătorie, zeţărie, maşini plane, birouri de administraţie şi redacţii... Părinţii mei lucraseră cīndva īn unul din acele birouri, unde se şi cunoscuseră, de altfel. Mă născusem pe aproape, pe strada Luterană, la cīteva minute de mers pe jos. Un concurs de īmprejurări straniu şi deopotrivă implacabil a culminat cu revenirea mea īn zonă, īn aprilie 2009, īn preajma vīrstei de 55 de ani. După douăzeci de ani, aşadar, precedaţi de bucla mai amplă a unui periplu sinuos, īmbīrligat, căruia nu mai prididesc să-i dau de cap bījbīind prin biografia care se varsă īn ficţiune şi invers, am ajuns să locuiesc īn locurile unde s-au petrecut evenimentele rememorate aici.

Primul din cei doi ani pīnă-n revoluţie mi l-am trecut īn Rotativă, cu o muncă nu mai grea decīt altele, cu care m-am īndeletnicit īn precedenţii cincisprezce ani, dar extrem de solicitantă: şapte sau opt ore īn schimbul de zi sau de noapte, tot īntr-o fugă şi-o gīfīială cu manevrarea baloţilor de hīrtie de ziar cīntărind pīnă la o tonă, căratul, montatul şi demontatul īn regim de urgenţă a paginilor de plumb, scosul snopilor de ziare din gura rotativelor şi aranjatul lor pe cărucioarele funicularului care-i duce la expediţie. Īn permanenţă sub presiunea orei de apariţie, se tipăreau acolo cotidianul de prīnz Informaţia Bucureştiului, īn schimbul de zi, Sportul, īn schimbul de noapte, ambele cu tiraje bătīnd spre jumătate de milion de exemplare, başca vreo douăzeci de periodice culturale, sportive, medicale, ştiinţifice, militare, ale minorităţilor etnice etc.

Cel dintīi şi aproape singurul inconvenient era că nu mai aveam timp şi energie pentru scris. Īn anul acela īmi īntrerupsesem lucrul la primul meu roman şi-mi pierdusem nădejdea că o să-l termin. Uite, īnsă, că Dumnezeu a vrut să-mi definitivez romanul īnainte de a pleca din subsolul Universului.

După cīteva tatonări fără speranţă, am reuşit să obţin, tot acolo, o slujbă de instalator-fochist, pentru care eram īndreptăţit altminteri. Īn Rotativă lucrasem ca necalificat. Pentru slujba de instalator īnsă, la care accesul era greu şi locurile puţine, eram calificat cu asupra măsură. Aveam o diplomă de mecanic motoare combustie internă, motorist, pe scurt, şi o practică de cinci ani īn domeniu. Mă pricepeam la orice fel de motoare de locomotivă, instalaţii hidrostatice, de aer, de ulei şi apă, instalaţii de răcire şi ventilaţii de mai multe tipuri, transmisii, boghiuri, atacuri de osie, instalaţii de ungere etc. Lucrasem la Uzinele 23 August, īn halele de Locomotive Montaj şi-n cele de Probe. Făcusem probe cu locomotive pentru trenuri de marfă şi călători pe liniile Olteniţei şi Ploieşti, alături de recepţioneri reprezentanţi ai beneficiarilor căilor ferate din RDG, Bulgaria, Polonia, Vietnam şi alte ţări membre sau asociate ale C.A.E.R.-ului, īn care exporta utilaj greu Romānia comunistă. La Policolor lucrasem cu tot felul de instalaţii pentru prepararea răşinilor sintetice, īn condiţii de mediu toxic mai atroce decīt īn Rotativă. Lucrasem şi la demolări, şi la construcţia primelor clădiri ale ministerelor din faţa Casei Poporului, pe care am instalat primele schele. Īncă de atunci (anii ’86-’87) li se spunea Ministere cu majusculă, păstrată īn toate actele şi planurile de sistematizare a oraşului din epocă şi-n conformitate cu destinaţia actuală. E una din multele ilustrări ale felului cum Romānia urmează şi va urma mulţi ani de aici īncolo direcţia trasată de geniul acelui cizmar semidoct, ale cărui clone degenerate fac legea īn Romānia de douăzeci de ani. Clădirile bulevardului Victoria Socialismului (nume pe cīt de sugestiv, pe atīt de īntreptăţit) alcătuiesc zona cea mai durabilă din tot Bucureştiul, aptă să reziste la cutremure de pīnă-n opt grade.

Pot spune, aşadar, că eufuziunile vibrante ale poetului naţional, cum că a construit comunismul cu cărămida trupului, au avut la mine acoperire īn fapte. Iar dacă epoca aceea a fost la o adică o poezie, a unei elite de vajnici mīncători de căcat de anduranţă, postcomunismul (capitalismul făcut de comunişti, cei mai răi dintre ei, slugile nemernice care şi-au trădat şi şi-au īmpuşcat stăpīnul īn Sfīnta zi de Crăciun) este o vastă măcelărie, īn care se sacrifică (fără sau sub anestezie, conform normelor UE), se tranşează şi se īmparte trupul Romāniei dimpreună cu locuitorii ei.

Să revin īnsă la ultimele luni ale anului 1988: faţă de ce făcusem pīnă atunci şi la ce mă pricepeam, instalaţiile sanitare erau vorbă-n vīnt. Cum ar fi fost pentru un romancier redactarea unui proces-verbal. Doi la sută, să zic, din panoplia de scule sofisticate pe care le folosisem īn ultimii cincisprezece ani īmi erau prea de ajuns acum ca să repar robineţi şi să īnlocuiesc ţevi sparte, īn maxim cinci la sută din totalul celor opt ore zilnice petrecute īn camera cazanelor de la subsolul Universului, care s-ar fi putut numi birou. Chiar exista un birou acolo, achiziţionat de prin redacţii, vechi, din placaj băiţuit cīndva, scorojit, acoperit cu hīrtie de ziar pe care o schimbam la două-trei zile. Erau şi nişte scaune şi un telefon la care eram solicitat pentru avarii. Accesoriile alea aveau ceva inedit pentru mine, prin aceea că nu prea avusesem parte de aşa ceva īn locurile pe unde-mi cīştigasem traiul. Mai era acolo o sculă nouă, care stătea īn permanenţă līngă uşă, la-ndemīnă, īndemnīndu-te parcă s-o iei cu tine cīnd ieşeai pe teren, pe etajele Universului: o ţeavă de doi ţoli, lungă de un metru şi jumătate, avīnd montată la cincisprezece centimetri de unul din capete o garnitură de cauciuc de diametrul unei mingii de handbal, fixată trainic cu două şaibe de tablă. Mareşalul – aşa mi l-a recomandat şeful meu, domnul Bogăţoiu, un tip la cincizeci şi ceva de ani, īnalt de aproape doi metri, bine clădit, cu prestanţă şi carismă imperială, chiar şi-n combinezonul ăla negru de tanchist pe care-l purta la lucru... Scula aia aducea īntr-adevăr cu un baston de mareşal, dar conotaţia numelui era ceva mai complexă. Destinaţia īi conferea un fel de primat sau şefie printre sculele instalatorului. Foloseam Mareşalul la desfundatul closetelor din īntreg Universul, īn jur de o sută, turceşti şi tip bideu. Cu o vorbă chiar la locul ei, aş zice că acest detaliu al muncii mele īmi asigura cumva tihna scrisului (nu scriam acolo; pentru scris īmi trebuia intimitate, pe care o aveam doar acasă şi care presupunea o īncăpere unde să nu intre nimeni, cu uşa bătută-n cuie, eventual), dar timpul petrecut la slujbă citind sau moţăind mă ajuta să ajung acasă odihnit şi īn formă pentru scris. Totodată, avīnd Mareşalul pe mīnă, īmi permiteam adesea să mă duc la duş şi să plec īnainte cu o oră de ora trei, motivīnd inginerului-şef, care se īntīmpla să treacă īn inspecţie pe la cazane şi nu mă găsea, că m-am stropit desfundīnd un closet şi probabil că eram la duş cīnd m-a căutat el. Nu comenta şi nu s-a deranjat vreodată să mă caute la duşuri, poate unde ştia că-l mint şi, la o adică, existau nişte closete, cele din grupul sanitar al femeilor de la legătorie, care se īnfundau de cīte două ori pe zi şi picau mereu īn sarcina mea. Domnul Bogăţoiu şi alţi colegi foloseau Mareşalul la căsăpirea şobolanilor care mişunau din abundenţă prin subsolul Universului, ceea ce contravenea flagrant principiilor mele: sunt īmpotriva vīnătorii de orice fel, cu atīt mai mult a şobolanilor, de care am tot avut parte prin hale şi barăci, pīnă īntr-atīt, c-am ajuns să-i socot nişte īntrupări ale spiritelor locurilor ce-mi călăuzesc soarta. Deja trăiam un punct culminant al relaţiilor cu acele fiinţe: ca nicăieri īn alte părţi, cea mai mare parte din timp mi-o petreceam singur cu şobolanii. Ţin minte că-n joia aceea ceva m-a făcut să sar brusc de pe scaun, speriind perechea de guzgani cenuşii, mari cīt nişte cărămizi, care ronţăiau pe masă din resturile pachetului meu cu mīncare. Am sărit la uşă cu intenţia nemotivată de a ieşi şi am īncleştat mīna pe ţeava Mareşalului, pe care pentru prima dată l-aş fi folosit ca o armă, fără să ştiu altminteri īmpotriva cui. Peste zgomotul unei maşini rotative care tipărea primele exemplare din Informaţia, se mai auzea ceva ca un vuiet īnfundat, de rīu care se umflă. Am ieşit; de jur īmprejurul cuştii Rotativei, oameni din ateliere mişunau şi comentau ce auzeam de trei zile la Europa Liberă că se īntīmplă la Timişoara. Un maşinist mi-a dat o dublă de Informaţia prin gard. Ca şi ieri, ziarul era ocupat aproape īn īntregime de proteste ale unor personalităţi īmpotriva haosului produs de huliganii de la Timi­şoara. Invariabil, toţi cereau Armatei, tovarăşului Ceauşescu personal să ia măsuri. Ca o reflecţie a celor citite, la un difuzor din atelierul electric, se auzeau discursurile de la miting. Emil Bobu am auzit şi academician-doctor, care şi el i-a cerut lui Ceauşescu să intervină īn forţă şi numaidecīt s-a auzit glasul lui Ceauşescu. Transmisia s-a īntrerupt după cīteva minute, după care zgomotul rotativei a amuţit şi a īnceput să crească acel vuiet de rīu care se umflă şi se apropie.

Mitingul din Piaţa Palatului dăduse-n fiert şi curgea īncoace, spre Brezoianu. Ca şi la cutremurul din ’77, care m-a prins īntr-o hală īn haine de lucru, am fugit cu hainele mele civile īn braţe şi īmbrăcīndu-mă din fugă; să nu pierd nimic, să văd, să aflu... Prin faţa Universului mulţimea gonea ca la coridă, īngrozită-īnverşunată-entuziasmată, lăsīnd īn urmă  pancarte cu lozinci rupte, steaguri sfīşiate, pantofi desperecheaţi şi fragmente de īmbrăcăminte. Presiunea ucigătoare a mulţimii dinspre Piaţa Palatului părea să cedeze şi să se elibereze, ramificīndu-se prin faţa Hotelului Continental, spre Teatrul Mic şi Casa Armatei şi, totodată, īn dreapta Universului, spre Gambrinus şi spre Bulevardul 6 Martie.

Am ieşit pe „6 Martie”, amestecīndu-mă printre grupurile de cīte douăzeci-treizeci de tineri care patrulau īn sus şi-n jos pe bulevard, scandīnd ca pe stadion: Jos Ceauşescu, Jos Dictatorul, Libertatea, Timişoara şi tot aşa. Atunci am văzut prima dată scutierii, mai circumspecţi şi mai puţini decīt aveam să-i văd īn următoarele ceasuri, zile şi luni: cīte patru doar, la capetele grupurilor, la doi metri distanţă şi mişcīndu-se după ele, urmărind pendularea īn susul şi-n josul bulevardului.

Grupurile pendulau, dar totodată īnaintau imperceptibil spre Universitate. Ajunsesem cam īn dreptul cinematografului Timpuri Noi, cīnd un tīnăr din dreapta mea a sărit īntr-o figură de arte marţiale, proptind călcīiul īn vitrina librăriei. Trebuie că, fără să ştiu, tocmai asta aşteptam cīnd pusesem mīna pe bastonul ăla de mareşal, folosit la īndeletniciri degradante – frustrarea, descătuşarea, zoaiele pestilenţiale prin care lipăiam prin grupurile sanitare cu Mareşalul īn mīnă: Jos-Cea-u-şes-cu! Bucăţi din geamul vitrinei fuseseră sfărīmate cu pietre şi tīnărul karatist era de-acum īn vitrină. Şuta īnverşunat īn Omagiile dedicate lui Ceauşescu, toate scrise de elita literaţilor epocii, dintre care toţi care au avut zile sunt azi īn funcţii suspuse īn instituţiile culturale şi statale; ei sunt ce au fost şi mult mai mult decīt atīt, conform devizei de pe frontispiciul revistei Romānia Mare, preluată īn spirit patriotic de la Avram Iancu – faţă de acest aspect al realităţilor postcomuniste, orice fel de nuanţare a vinovăţiilor din comunism e neavenită.

Călcam de-acum īn picioare īn mijlocul bulevardului catastifele cu Omagii ceauşiste, īncercīnd să ne ţinem cīt de cīt de modelul Timişoarei. Corespondentul Begăi pe care fuseseră aruncate Omagiile, Dīmboviţa, era la cīteva sute de metri doar, dar karatistul ne avertiza de zor să nu atingem cărţile cu mīinile, ca să nu lăsăm amprente. O măsură de precauţie care, pe moment, nu părea deloc deplasată.

Urcīnd spre Universitate, īn dreptul sediului Miliţiei Capitalei de pe Eforie, apăru un grup de salariaţi ai respectivei ins­tituţii, plecaţi din birouri īn sacouri (era foarte cald pentru acea perioadă a anului). Fuseseră probabil trimişi īn misiune pe teren, cu ordine precise de īndeplinit, pentru care ar fi primit te miri ce bonificaţii la salariu, de vreme ce erau atīt de chitiţi şi īnverşunaţi. Se repezeau cīte doi-trei īn şuvoiul de lume, din care smulgeau cīte un puşti mai firav, o pradă mai la-ndemīnă, şi-l tīrau spre sediul Miliţiei. Zece metri mai īncolo, pe partea opusă a bulevardului, pe cimentul dintre coloanele Romartei Copiilor, am văzut reversul acelor scene: unul din ofiţerii civili, luat de şuvoiul mulţimii ca de o apă şi călcat efectiv īn picioare.

Rondul din intersecţia Universităţii era īnconjurat de scutieri, care protejau īn interior un soi de cartier general al civililor şi gradelor mari din Miliţie şi Securitate, cu staţii de emisie, punīnd la cale strategia spectacolului ce avea să urmeze o dată cu lăsarea īntunericului. Īn faţa Sălii Dales se comasaseră trupe echipate divers, din toate armele şi īnarmate pīnă-n dinţi, ocupīnd tot bulevardul, pīnă spre Piaţa Romană, şi aşteptīnd, desigur, ordine. Īn spaţiul dintre Teatrul Naţional, Intercontinental şi Blocul Dunărea, īşi făceau numărul grupurile cu care venisem, alături de grupuri aflate deja acolo. Zbieram de-acum la unison, vegheaţi şi īnconjuraţi de trupe antiteroriste, scutieri, armată, miliţie şi securitate civilă cītă o mai fi fost. Īnarmaţi pīnă-n dinţi, blindaţi cu tot felul de accesorii pentru război, erau mai mulţi de cel puţin zece ori decīt manifestanţii dimpreună cu cei comasaţi pe trotuarul din faţa blocului Dunărea, care priveau ca la un sport extrem felul cum zbieram īmpotriva regimului, stīnd pe loc de-acum, īncercuiţi şi supravegheaţi, fotografiaţi, filmaţi, pregătiţi să pierim pe limba noastră. Īn răstimpuri, ne lăsam pe vine, executīnd un soi de genoflexiuni protestatare şi metanii, prin care erau invocaţi morţii de la Ti­mişoara... Şi totuşi nu erau īndeajuns de multe forţe de luptă; īn jurul orei trei, cīnd mi se luase deja glasul de atīta zbierat, au īnceput să apară dinspre Unirea, dintr-o bază militară din Berceni, după cum am auzit, un şir de maşini amfibii de luptă şi tanchete. Să fi curs preţ de o jumătate de oră, făcīnd culoar printre manifestanţii care le huiduiau frenetic şi aruncau īn ele cu pietre şi bucăţi de pămīnt scoase din rigole. Să fi trecut īn jur de o sută de care de luptă spre nordul oraşului, dacă nu cumva erau doar douăzeci, care la Piaţa Romană făceau la dreapta şi se īntorceau pe un traseu circular.

Dintre cunoscuţii īntīlniţi acolo mi-o amintesc pe Mariana, o fată de optişpe ani care lucra la zeţărie īn Universul şi care avea să moară la miezul nopţii călcată pe cap de un tanc. Pe‘tatăl ei, şi el zeţar, la Scīnteia, aveam să-l cunosc īn ’91, la festivitatea de īnmīnare a certificatelor de revoluţionar de către Iliescu la Palatul Cotroceni, la care am participat ca reporter al revistei Baricada. Am scris atunci un reportaj amplu, pe două pagini de revistă, despre eroii revoluţiei, Mariana şi familia ei, o poveste tristă, ca toată istoria tranziţiei, garnisită din belşug cu zădărnicii de genul jos Iliescu, jos comuniştii, jos criminalii... Am mai īntīlnit īn Piaţă, īn acea după-amiază de joi, o altă Mariana, supranumită Madona, īntr-o vreme cīnd nu se ştia mai nimic la noi de vedeta americană. La nouăsprezece ani, cīţi avea pe atunci, Mariana Madona aducea mai degrabă cu o Tina Turner adolescentă, gătită, fardată-gelată-rimelată-parfumată ca pentru nuntă sau discotecă şi ţopăind de bucurie că ne regăsim aici ca să-l dăm jos pe Ceauşescu, iar eu īi īmpărtăşeam cu asupra măsură bucuria. Ne-am īmbrăţişat şi ne-am pupat cu atīta tragere de inimă, īncīt i-am smuls din ureche un cercel, pe care l-a căutat cīteva minute bune printre picioarele manifestanţilor... Madona, da, o ţigancă moldoveancă, venită de pe līngă Bacău cu tot neamul, părinţii şi nouă fraţi şi surori mai mici decīt ea. Locuiau claie peste grămadă īntr-o cameră de zece metri pătraţi dintr-o clădire interbelică din zona Rosetti. Maică-sa era fierăriţă-betonistă pe şantierul Centrului Civil, iar lui taică-său, pensionat de timpuriu (n-avea o mīnă, īi fusese smulsă din umăr īntr-un accident), īi dusesem ziare să vīndă cīnd lucrasem īn Rotativă... Īn toată noaptea de 21 spre 22, Madona a cărat răniţi şi muribunzi ai revoluţiei din Piaţa Universităţii la Spitalul Colţea, īmpreună cu fraţii ei. Īn baza certificatului de revoluţionar, obţinut īn anul următor, familia ei a primit un apartament cu trei camere īn zona Poştei Vitan, la parterul unuia dintre blocurile din zona sudică a bulevardului Victoria Socialismului. Cīţiva ani mai tīrziu, părinţii ei au vīndut īn pierdere apartamentul şi şi-au cumpărat o casă īn locurile lor de baştină de līngă Bacău. După un periplu păgubos prin Italia şi Germania, Madona s-a īntors falită la fraţii ei, īn aceeaşi zonă Sfīntu Gheorghe – Rosetti, unde īmpuşcă şi azi francul acostīnd trecători şi intermediind oferte de fete şi droguri.

Pe līngă cele două Ma­riane, īmi mai amintesc de un tip pe care nu mai ştiu cum īl cheamă. Un om de serviciu din Legătoria Universului, la vreo şaizeci de ani, care ajungea īntotdeauna la lucru cu o oră īnaintea tuturor, la şase, ca să cureţe vestiarele, grupul sanitar şi secţia. Era surd şi suferea de o boală care-i strīmbase privirea. Īn una din zilele acelea, cīnd ieşise la cinci dimineaţa din scara blocului să se ducă la lucru, n-a auzit somaţia unui soldat care păzea zona de terorişti (teroriştii din filmele postdecembriste ale lui Sergiu Nicolaescu şi din rapoartele comisiilor pentru elucidarea enigmelor revoluţiei conduse de acelaşi) şi care l-a īmpuşcat mortal.

Omul acela şi cele două Mariane au fost pentru mine mo­dele ale eroilor martiri din decembrie ’89, drept pentru care i-am multiplicat şi diversificat, transformīndu-i īn personaje ale romanului Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare – o altă variantă a poveştii triste de care vorbeam mai devreme, saturată şi ea de zădărnicii, nedreptăţi şi suferinţă. E singurul meu roman pe care am simţit nevoia să-l scriu de la cap la cap la persoana īntīi şi singurul avīnd ca personaj central un scriitor de o anume factură socio-morală, care a vrut să īnţeleagă şi să se facă īnţeles şi n-a reuşit.

Dintre scriitorii pe care i-am īntīlnit īn acele zile şi au dat romanului meu o viziune corectă, īn ce mă priveşte, asupra relaţiei scriitorului romān cu puterea politică, aş aminti aici pe Artur Silvestri – o figură semnificativă şi reprezentativă, tocmai pentru că relaţia sa cu regimul era mai la vedere decīt a altora. Pentru cine nu ştie, a fost un securist notoriu şi critic literar de frunte, redactor la revista Luceafărul, activ īn cenaclurile vremii, care a scris un serial de mai multe episoade, apărut īn Luceafărul, despre Europa Liberă, pe placul Securităţii. Prin această lucrare, devenise imediat după Revoluţie un termen de comparaţie ideal pentru oricare din colegii săi de breaslă, ale căror compromisuri nu atāt de la vedere s-ar fi putut numi necesare.

Pe 23 decembrie 1989 l-am văzut pe Artur Silvestri īntr-un birou al revistei Luceafărul printre unii din colegii lui de redacţie, dintre care aş aminti cīţiva aici: criticul Mihai Ungheanu (om de vastă cultură, parlamentar PRM şi mīna dreaptă a lui Vadim vreme de mulţi ani, de la care atunci am auzit pentru prima dată că revoluţia a fost o lovitură de stat de fapt – Dumnezeu să-l odihnească!), poetul şi redactorul-şef al Luceafărului pe atunci, Nicolae Dan Fruntelată (a stat īn permanenţă pe līngă Iliescu, implicat īn editarea Eternei şi fascinantei Romānii, īn prezent, director de programe la TVRM), poetul Cezar Ivănescu (puse-n umbră de valoarea operei, funcţiile sale de după revoluţie n-au fost atīt de spectaculoase. Ţin minte că īn zilele acelea de după revoluţie, agitīnd bastonul şi lovind cu el īn pereţi, m-a dat afară din birou – Dumnezeu să-l aibă īn pază!), Iulian Neacşu – poet şi prozator securist (mi-a publicat unele din primele bucăţi de proză pe care le-am vehiculat prin redacţii de reviste literare prin anii ‘80 – ani buni după revoluţie a fost consilier guvernamental) şi alţii, şi alţii... Pe holurile şi-n birourile Casei Scīnteii era o foială fascinant-entuziasmată. Se reīnnoiau alianţe făţişe sau piezişe, īn baza unor trădări īndelung rumegate, cărora le venise sorocul.

Artur Silvestri, pe numele lui adevărat Gabriel Tīrnăcop, mi s-a părut cel mai tras la faţă dintre toţi, marcat de o spaimă care nu s-ar fi vrut īn ruptul capului spăşire. Spaima aceea se potrivea de minune cu ce a spus pentru un auditoriu format din vreo zece inşi şi am reţinut īntocmai, aşa īncīt citez textual: N-ar trebui să uităm că au fost oameni care s-au sacrificat pentru ţara asta... Pe moment am crezut că se referă la īmpuşcaţii din ziua precedentă. Din următoarele fraze īnsă, am īnţeles că el şi cei care i s-au alăturat la greu fac parte dintre oamenii care s-au sacrificat pentru ţară.

Spaima şi deruta care a tulburat cīt de cīt īn zilele acelea personalităţi precum Artur Silvestri, Adrian Păunescu, Vadim Tudor şi alte mii asemenea lor, de diverse calibre şi orientări, aflate īn funcţii şi posturi-cheie ale sistemului şi, totodată, chiar fără să ştie, īn aşteptare pentru marea friptură postcomunistă, au durat īntr-o primă fază mai puţin de o lună. După un an şi ceva, toţi erau deja cu mīnecile suflecate, puşi pe treabă (guvernul şi preşedinţia lucrează, nu-şi pierd timpul cu mitingurile – era o vorbă īn vogă la vremea respectivă), integraţi şi angrenaţi īn jucăria extrem de lucrativă a democraţiei originale iliesciene, la care neam de neamul lor n-ar fi visat pe vremea cruntului dictator.

Cumva īn umbră faţă de alţii (era totuşi prea mīnjit), ascensiunea lui Artur n-a fost mai puţin fulminantă. Multimilionar īn dolari din afaceri imobiliare şi trusturi de presă, preşedinte al Asociaţiei patronilor de agenţii imobiliare din Romānia şi proprietar al unui trust de publicaţii, el n-a uitat totuşi de dragostea sa dintīi, literatura, continuīnd să-şi edifice opera, iar cu cīţiva ani īnainte de decesul survenit īn 2008, a purces la demersuri pentru īnfiinţarea unei Societăţi a Scriitorilor Romāni, care să concureze şi să īntreacă U.S.R.-ul. Timpul n-a mai avut răbdare, īnsă i-a transmis un semn īn postumitate prin intenţia U.S.R.-ului de a-şi preschimba titulatura prin chiar cea aleasă de el.

Oricum, sunt departe de a fi singurul care, īntr-un fel sau altul, se implică īn rememorarea acestui scriitor īn anul aniversar al revoluţiei din decembrie. Pentru cine nu ştie şi n-are drum prin zonă, vreau să consemnez că, īncepīnd de prin martie, de circa patru luni, aşadar (scriu aceste rīnduri īn iulie 2009), īn vitrinele a şapte sau opt librării din centru, de jur īmprejurul locurilor faptei de care vorbeam la īnceput, tronează portretul lui Artur Silvestri la scară patru pe unu, īnconjurat de cărţile sale, avīnd sub el, pe bandă, titlul cărţii sale de suflet, confesiune de aleasă simţire: Mărturii tulburătoare. Aşa să-i ajute Dumnezeu!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul