Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Andrei Novac

 

Născut la 1 iulie 1983 în Tg-Jiu; absolvent al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie si Teologie; absolvent al masteratului în cadrul Universitaţii din Bucureşti Facultatea de Istorie secţia Relaţii internaţionale şi integrare euro-atlantică.

Grupaje de versuri în: Convorbiri literare, Gorjul literar, Rostirea Românească, Foaie de latinitate, Caietele Columna, Scrisul Românesc, Luceafărul, Ramuri, Mozaicul, Unu, Paradigma XXI, Oglinda literară, Revista Poezia pe situl agonia.ro.

Volume publicate: Poezii, editura Newvest, Tg-Jiu, 2000; Miez de talpă, Editura Eurostampa, 2003, Timişoara; A nouăsprezecea inima de înger, Editura Eurostampa, 2003, Timişoara

 

Simfonia unei aŞteptĂri 

 

Soarele nu o să iasă astăzi

după atât de multă ploaie,

să nu te mişti, îi ziceam,

o priveam îndeajuns de mult

ca să îmi dau seama

că îi este frig,

lumina se plimba peste noi,

până deasupra apei,

dădea o stare cenuşie,

mă uitam doar în larg,

ea s-a întins şi ne-am luat de mână,

simţeam amândoi ploaia,

ne-am desprins şi ne-am aruncat

când eram deja cu picioarele pe nisip,

simţeam tot mai puţin frigul,

a fost bine, avea să îmi spună,

apa era tot cenuşie,

dâre de sânge lasă doar copacii înşiraţi

ca în oglindă prin cer,

soarele nu avea să iasă,

înotam, apoi ieşeam tot desculţi,

ne-am luat papucii

şi am fugit înfăşuraţi în cearceaf,

alergam tremurând când ne intra

câte o pietricică între talpi şi pământ,

ajunşi sus ne adăposteam sub acoperişul

unei case,

ploua din ce în ce mai tare,

soarele nu avea să mai iasă,

apa era cenuşie, nouă ne era frig

şi ne ţineam de mână..

 

 

Nostalgia unor anotimpuri

 

Să mă cauţi şi să mă răneşti

cu gura plină de flori,

orice îmbrăţişare pe care ai putea să o dai vântului

se face inimă în umbra picioarelor care

rănesc

pământul cald, aproape la fel de cald,

ca şi genele

care închid parcurile cu frunze până aproape de stradă.

Să mă cauţi şi să mă săruţi

cu toată lumina care ţâşneşte

dintre maşinile rupte parcă din întuneric.

Să mă laşi pitulat între flori

ca între visele prin care se tremură

de la fiecare aripă care acoperă

nostalgia copacilor care fug desculţi

tot mai departe de limita de sus a pământului.

Să răsucim viaţa asta, să ne pitulăm

printre cearceafurile puse la uscat,

Să fugim prin ploaie până apa se face

ninsoare,

până când piesa de teatru se joacă

peste picioarele tale.

 

 

Linia oraŞului

 

Locul în care întorc tramvaiele

este linia orizontului unui sărut,

străzile se desfundă din pricina

limbilor sărate

care sufocă palmele pe care ni le aruncăm peste umăr

ca o dâră a buzelor care fac umbră

pe întuneric

 

Locul unde întorc tramvaiele ascultă liniştea

cu o altfel de ureche

peste timpanele cerului pot aseza carnea ta

sprijinită în permanenţă pe oase.

 

Locul în care întorc tramvaiele

 e o piaţă uriaşă

în care creştem limite ale luminii

cu buzele şi braţele noastre.

 

 

Poveste de iarnĂ

 

prin ochii plânşi de dimineaţă

văd caii alergând, maşinile

în ritmul ameţitor al frigului

şi al aburilor strănutaţi prin uitare

ca singure  fantome ale stării

prin care tu ai putea să pleci.

 

să ne strângem viaţa

în braţele calde ale pietrelor

care deja au căzut

cu o inimă închisă în cearceafuri ude.

 

cu toţi ochii îmi revin gândurile prin uitare

când din coridoarele blocurilor tâşnesc

în pustiu câinii,

nimic mai frumos

decât ceaţa căzută înainte de vânt.

să nu mai spunem nimic,

se aud tot mai multe sunete care numără

timpul prezent,

prin culoarea alb nu există umbre.

 

 

 

 

Parodii de Lucian Perţa

C{t{lina Cadinoiu

Un sunet

 

Bucuria de a fi publicată de dimineaţă

până noaptea târziu este poate

cea de-a doua mare bucurie din viaţă,

după aceea de a rupe iarbă şi nuferi

şi alge marine

şi de a le amesteca pe toate

într-o cadă frumoasă, bine-bine-bine.

 

Ce mă bucură mai mult

în această activitate

sunt de fapt sunetele

pe care le scot plantele

când sunt scufundate

în cadă - unele catifelate

şi rotunde ca nişte mere,

altele ascuţite ca tunetele -

numai nuferii ce se mai sting

în tăcere.

 

Am alunecat odată în baie încercând

să le captez stingerea.

Un sunet, un sunet doar să prind

am vrut - un gând, dacă nu mai multe.

Am reuşit până la un punct,

după care am dat de puncte, puncte.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul