Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Andrei Novac

 

Născut la 1 iulie 1983 īn Tg-Jiu; absolvent al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie si Teologie; absolvent al masteratului īn cadrul Universitaţii din Bucureşti Facultatea de Istorie secţia Relaţii internaţionale şi integrare euro-atlantică.

Grupaje de versuri īn: Convorbiri literare, Gorjul literar, Rostirea Romānească, Foaie de latinitate, Caietele Columna, Scrisul Romānesc, Luceafărul, Ramuri, Mozaicul, Unu, Paradigma XXI, Oglinda literară, Revista Poezia pe situl agonia.ro.

Volume publicate: Poezii, editura Newvest, Tg-Jiu, 2000; Miez de talpă, Editura Eurostampa, 2003, Timişoara; A nouăsprezecea inima de īnger, Editura Eurostampa, 2003, Timişoara

 

Simfonia unei aŞteptĂri 

 

Soarele nu o să iasă astăzi

după atāt de multă ploaie,

să nu te mişti, īi ziceam,

o priveam īndeajuns de mult

ca să īmi dau seama

că īi este frig,

lumina se plimba peste noi,

pānă deasupra apei,

dădea o stare cenuşie,

mă uitam doar īn larg,

ea s-a īntins şi ne-am luat de mānă,

simţeam amāndoi ploaia,

ne-am desprins şi ne-am aruncat

cānd eram deja cu picioarele pe nisip,

simţeam tot mai puţin frigul,

a fost bine, avea să īmi spună,

apa era tot cenuşie,

dāre de sānge lasă doar copacii īnşiraţi

ca īn oglindă prin cer,

soarele nu avea să iasă,

īnotam, apoi ieşeam tot desculţi,

ne-am luat papucii

şi am fugit īnfăşuraţi īn cearceaf,

alergam tremurānd cānd ne intra

cāte o pietricică īntre talpi şi pămānt,

ajunşi sus ne adăposteam sub acoperişul

unei case,

ploua din ce īn ce mai tare,

soarele nu avea să mai iasă,

apa era cenuşie, nouă ne era frig

şi ne ţineam de mānă..

 

 

Nostalgia unor anotimpuri

 

Să mă cauţi şi să mă răneşti

cu gura plină de flori,

orice īmbrăţişare pe care ai putea să o dai vāntului

se face inimă īn umbra picioarelor care

rănesc

pămāntul cald, aproape la fel de cald,

ca şi genele

care īnchid parcurile cu frunze pānă aproape de stradă.

Să mă cauţi şi să mă săruţi

cu toată lumina care ţāşneşte

dintre maşinile rupte parcă din īntuneric.

Să mă laşi pitulat īntre flori

ca īntre visele prin care se tremură

de la fiecare aripă care acoperă

nostalgia copacilor care fug desculţi

tot mai departe de limita de sus a pămāntului.

Să răsucim viaţa asta, să ne pitulăm

printre cearceafurile puse la uscat,

Să fugim prin ploaie pānă apa se face

ninsoare,

pānă cānd piesa de teatru se joacă

peste picioarele tale.

 

 

Linia oraŞului

 

Locul īn care īntorc tramvaiele

este linia orizontului unui sărut,

străzile se desfundă din pricina

limbilor sărate

care sufocă palmele pe care ni le aruncăm peste umăr

ca o dāră a buzelor care fac umbră

pe īntuneric

 

Locul unde īntorc tramvaiele ascultă liniştea

cu o altfel de ureche

peste timpanele cerului pot aseza carnea ta

sprijinită īn permanenţă pe oase.

 

Locul īn care īntorc tramvaiele

 e o piaţă uriaşă

īn care creştem limite ale luminii

cu buzele şi braţele noastre.

 

 

Poveste de iarnĂ

 

prin ochii plānşi de dimineaţă

văd caii alergānd, maşinile

īn ritmul ameţitor al frigului

şi al aburilor strănutaţi prin uitare

ca singure  fantome ale stării

prin care tu ai putea să pleci.

 

să ne strāngem viaţa

īn braţele calde ale pietrelor

care deja au căzut

cu o inimă īnchisă īn cearceafuri ude.

 

cu toţi ochii īmi revin gāndurile prin uitare

cānd din coridoarele blocurilor tāşnesc

īn pustiu cāinii,

nimic mai frumos

decāt ceaţa căzută īnainte de vānt.

să nu mai spunem nimic,

se aud tot mai multe sunete care numără

timpul prezent,

prin culoarea alb nu există umbre.

 

 

 

 

Parodii de Lucian Perţa

C{t{lina Cadinoiu

Un sunet

 

Bucuria de a fi publicată de dimineaţă

pānă noaptea tārziu este poate

cea de-a doua mare bucurie din viaţă,

după aceea de a rupe iarbă şi nuferi

şi alge marine

şi de a le amesteca pe toate

īntr-o cadă frumoasă, bine-bine-bine.

 

Ce mă bucură mai mult

īn această activitate

sunt de fapt sunetele

pe care le scot plantele

cānd sunt scufundate

īn cadă - unele catifelate

şi rotunde ca nişte mere,

altele ascuţite ca tunetele -

numai nuferii ce se mai sting

īn tăcere.

 

Am alunecat odată īn baie īncercānd

să le captez stingerea.

Un sunet, un sunet doar să prind

am vrut - un gānd, dacă nu mai multe.

Am reuşit pānă la un punct,

după care am dat de puncte, puncte.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul