Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ruga dimineţii

        Monica Grosu

Într-un volum suplu şi elegant, frumos ilustrat, în tonuri calde, totalizând 25 de poeme, Marius Ţion înmănunchează creaţii din trei cicluri lirice diferite: Lunile singurătăţii, Fuga de margini şi În Capernaum, întruchipând simbolic o evidentă trinitate, căreia eul liric i se subordonează spiritual. Cartea poartă titlul Dimineaţa salvată, aşezându-se sub pecetea unor tonuri de rugă lucidă, diurnă, o rugă deplină, adresată instanţei divine atotputernice.

Dedicat memoriei bunicului, poet şi pictor, Al. T. Ţion, volumul se deschide cu poezia Pătimiri, ce fixează toposul eului liric într-un conglomerat al suferinţelor multiple, al pătimirilor sufleteşti şi trupeşti. Suferinţa este însemnul acestei lumi, sugerând agonia Mântuitorului pe cruce sub masca indiferenţei celor din jur. Simbolurile religioase sunt evidente şi marchează tipul lirismului, tensionat modern, problematic arghezian, precum în sintagmele: ,,lemnul putred’’, ,,oţetul şi vinul’’, ,,ţintuit pe cruce’’, ,,palid trupul meu’’. Cântec de ianuarie este o poezie frumoasă, dedicată tatălui, o poezie ce se ancorează programatic în modernitatea poetică prin strofele inegale ca număr de versuri şi dramatismul fiinţării în lumea Cuvântului, însă Marius Ţion nu rupe totalmente podul cu tradiţia, în special cu poezia religioasă de sorginte gândiristă, creştin-ortodoxă. Iarna devine sinonimă îngheţului, unui alb purificator prin starea de veghe continuă, nemişcată în încremenirea sa, după cum sugerează versurile profund muzicale ,,În ianuarie, în ianuarie,/ tăcerea-i de crin“.

În fapt, în creaţia lui Marius Ţion, aproape fiecare poezie evocă o lună a anului, conturând ideea unei poezii bine şi natural aşezată în ciclurile existenţiale ale lumii, în ordinea ei universală, firească, o poezie ce vine să instaureze şi mai solid echilibrul, adesea tulburat de anormalitatea şi tensiunea cotidiană. Ca unică soluţie ni se sugerează întoarcerea la credinţă, la primordiala legătură om-natură, om-Dumnezeu. Tema morţii transpare în foarte multe poezii, moartea percepută ca uitare într-o lume a frigului şi indiferenţei, unde doar Cuvântul îşi mai păstrează forţa primară, culoarea şi statutul revelator. Cu toate acestea, starea predominantă rămâne cea de iarnă, de adânc pustiu săpat în sufletul răvăşit al poetului, singurul ce vede lumina Cuvântului şi-i înţelege sensul: ,,Cu fiecare iarnă,/ hotarele inimii tot mai pustii,/ viscolul ridică nămeţi/ pe ochii poetului.// Orbit de lumină,/ zadarnic încerc să mai scriu.// Înserarea îmi astâmpără/ plânsul străveziu’’ (Înserare).

Momentul favorit rămâne dimineaţa, starea conştientă de trezire, când universul se înfăţişează, sub mişcarea anotimpurilor, în diverse forme, dezvăluind tablouri hipnotice, mereu schimbătoare, dar când eul liric îşi păstrează atributul unui etern îndrăgostit de poezie, de Creaţie, de dezmărginire. Poate e şi o mişcare impusă, raţională, de a transcende lumea materială prin această vocaţie a luptei pentru cunoaşterea prin iubire şi devotament. Regăsim astfel ipostaza poetului îndrăgostit de Poezie, supus acestei unice Creaţii a Cuvântului. Personificată, Poezia devine o curtezană frumoasă, irezistibil atrăgătoare şi vindicativă uneori prin tenacitatea cu care îşi subjugă supuşii. Numai că poetul se lasă angrenat de bunăvoie în acest joc al retragerilor şi revenirilor succesive, neavând la îndemână decât forţa condeiului, veşnic ager şi veşnic însetat de noutatea formelor şi mişcarea sensurilor. În virtutea acestei afirmaţii, următorul poem ne apare ca o confesiune lirică: ,,Iubesc poezia/ ca pe-o curtezană/ la care mereu mă întorc/ istovit.// Iubesc poezia/ ca un câine fidel/ adormit la picioarele ei/ în dimineţile pustii.// Înduplecat şi târziu,/ mă strecor în şoapte’’ (Iubesc poezia).

Poeziile ultimului ciclu configurează Capernaumul ca topos deopotrivă al suferinţei şi salvării divine. Apar în mod frecvent motivele umbrei, ale cerului, singurătăţii şi liniştii depline. Impresionează tonul liturgic impregnat acestor ultime poeme, preponderent religioase, cu accente de rugă aprinsă, dar calmă, melodioasă şi crepusculară totodată, adresată Cerului, Fiului. În acest context, dimineaţa repre­zintă o clară sugestie a salvării, a învierii, a renaşterii într-o nouă ordine, virginală, mântuitoare, a lumii. Într-un ritm de tânguire târzie, molcomă, perfect cadenţată ca o doină de jale, poetul, asemeni unui ,,profet al liniştii sublime,/ tipicar al speranţei, mereu grăbit de viaţă’’, înregistrează, precum un martor tăcut şi neîngăduitor cu sine, potecile destinelor umane. ,,În Capernaumul atins de minune,/ dactilografiem împăcaţi/ destinul’’ (Omul din Capernaum).Dimineaţa salvată propune cititorului poeme străluminate de dorul mântuirii, poeme ale liniştii şi speranţei, ale dimineţii cu înfăţişare de vecernie domoală, în care autorul, Marius Ţion, ne iese în întâmpinare cu ,,rugăciunea şi jarul/ şi pecetea Fiului’’ (Icoana din lacrimă), asigurându-ne că ,,arhanghelul veghează din cer/ tărâmul sublim al iubirii’’ (Nordul Sfânt). Glasul tăcut al celor chemaţi îşi urmează calea.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul