Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Criticul solitar versus criticul de pluton

        Felix Nicolau

 

„Le dădea, vara, urzici fierte, ca să-i fortifice, ele conţinând ceea ce nu are îndeobşte niciun artist, fier” (Constantin Ţoiu, Însoţitorul)

 

Îmi plac reeditările pentru că reacţia la respectiva carte arată în ce măsură s-a modificat perspectiva intelectuală. Reeditarea este o verificare – ia să vedem, paginile astea mai trăiesc sau aparţin exclusiv arhivei? Am în vedere Singura critică, colecţia de eseuri a lui Mircea Martin. Deşi titlul are o rezonanţă monist-totalitară, eşafodajul de idei este unul de bun-simţ. În sensul că expertului literar i se cere, fie că se situează de partea impresioniştilor, fie de cea a pozitiviştilor, fie că face critică de întâmpinare sau studiu monografic, să încerce să fie cât mai obiectiv cu putinţă. Plutind între valorizare şi orientare, critica se cuvine să nu alunece înspre poziţii extremiste: „absolutizarea sau negaţia pasională sunt, eventual, de înţeles numai atunci când se confundă cu un act de creaţie”. Mircea Martin vede, totuşi, în critic un creator de o specie aparte, mai raţional, cu sistem - o structură beethoveniană, iar nu una mozartiană, să zicem. Critica percepută ca „un mod de a gândi despre un alt mod de a gândi” primeşte demnităţi filozofice, olimpiene. Şoseaua demonstraţiei trece prin burgul lui Maiorescu, care şi el socotea artistul un dezlănţuit. Dacă scriitorul pur sânge este tubul prin care se scurge mesajul zeului, cum vedea lucrurile Socrate-Platon în dialogul Ion, criticul, zice Mircea Martin, nu se hazardează în puseu şi vasalităţi, ca să nu-şi piardă credibilitatea. Să mai nutrim entuziasme celulozice lovinesciene: „cu ajutorul unei foi de hârtie putem cuceri tot universul?”. Până la urmă, amfitrionul de la Sburătorul rămâne exemplar prin capacitatea lui de a-şi revizui anumite aprecieri, ceea ce dovedeşte flexibilitate mentală şi forţa evadării perpetue din zodia autosuficienţei. Homo sunt et... Câţi respectabili merceologi literari mai au puterea de a admite că au greşit, că nu sunt întruparea vreunui deus in terra?

 

Criticul fără Eva

 

De la Singura critică o să mă întorc spre criticul singur. Dacă ar exista un Dumnezeu al criticii, am senzaţia că ar fi zis în illo tempore: şi a văzut Dumnezeu cât de singur era criticul şi a zis că e bine aşa! (Eva fiind scriitorul).

Citesc opurile şi articolele criticilor care arbitrează în ringul literaturii contemporane şi ce văd? Cel mai adesea rânduri encomiastice. Dacă te-ai lua după ele, ai zice că literele româneşti sunt copleşite de capodopere, încât nici nu mai are rost să fie puse în balanţă cu ce se scrie pe alte meleaguri, ca să nu stârnească invidii şi complexe de inferioritate. Când nu sunt encomioane, apar desfiinţările nemotivate, execuţii cu un zâmbet şugubăţ în colţul buzelor. Prea puţină analiză literară, însă. Cartea asta e genială, astalaltă e mizerabilă. Critica românească face un joc de-a alba neagra, dovedindu-se extremistă, superficială şi săracă în nuanţe. Jocurile se fac în funcţie de prieteşuguri/inimiciţii. Laudele sunt însoţite de calificative de genul: cutare autor e un Joyce, altul un Faulkner al zilelor noastre. Îmi vine imediat în minte că şi analistul respectiv e un Decebal contemporan cu noi, simplii cetăţeni. Concluziile sunt trase înainte de enunţarea premiselor. În niciun caz nu se mai vizează conceptul de serendipity („faptul de a căuta ceva şi de a găsi cu totul altceva”), cum îl definea Jean Baudrillard. Cercetarea nu are deloc porniri euristice, nu mai caută nimic pentru că deja a găsit.

 

Ierarhii, topuri, clasamente

 

Fie că semnalizează, interpretează sau valorizează, actul critic este generator de ierarhii. Revista Cuvântul, de exemplu, este plină de clasamente. Ca şi cum jurizarea estetică ar fi la fel de univocă precum boxul! Dincolo de nemiloasele desfiinţări bazate pe atacarea unei scrieri artistice cu argumente antropologice, istorice, sociologice ş.a.m.d, nonliterare, deci, revistele culturale sunt populate cu o puzderie de cronici amabile. Critica amabilă - cea care se ascunde după formulări vagi sau pretenţioase, ininteligibile. De fapt, nu critică, ci recenzie şi, de fapt, nu recenzie, ci un fel de hi 5! de cuba! ori o bătaie amicală pe umărul autorului.

Un filozof de la Princeton, Kwame Anthony Appiah, crede că „în viaţă, provocarea nu este să înţelegi cum ar fi mai bine să-ţi joci rolul, ci să-ţi dai seama ce rol joci”. Cine îşi asumă condiţia de critic n-are încotro, trebuie să privească problema din unghiuri diferite şi să se ferească de omagii sau canonade. O dată trebuie înţeles demersul auctorial, după care intervine umanizarea, „servirea” operei publicului degustător. Nu cred că interpretul, traducătorul estetic, se cuvine să se raporteze la publicul profesionist, alcătuit tot din scriitori, fie ei confirmaţi sau veleitari.

 

‚‚Parlando rectalis’’

 

Şi totuşi, criticul e şi el om, n-avem ce-i face! Fiind parte jucătoare, nu poate fi neutru. Gheorghe Grigurcu a dezbătut asupra imposibilei neutralităţi. Bine, el avea în vedere implicaţiile etice, colaterale, dar necesare ca pandant aspectului estetic. În sensul acesta considera că „Eugen Simion e, până una alta, un E. Lovinescu cu capul în jos”. Nu ştiu ce vrea să spună acel „până una alta”. Acuma, dacă întoarcem Divina Comedie cu fundul în sus, e adevărat că Lucifer din ilustraţiile lui W. Blake va părea că se află în poziţie normală, nu cu cracii în sus! E doar o iluzie, însă, pentru că, dacă vrei să citeşti o carte de-a-ndoaselea, trebuie să te răstorni şi tu, deci susul devine iar sus şi josul jos, oricât s-ar căzni Sextus Empiricus să demonstreze că nu-i aşa. Pe mine, însă, mă preocupă subiectivitatea „ereditară”. Criticul, fiind şi el un biped cu unghii şi fără pene, are duşmani şi amici. Pe unii va tinde să-i nimicească, pe ceilalţi să-i preamărească. Dacă dă curs acestei porniri fireşti, poate fi numit cel mult scriitor în devenire, dar nu raisonneur. M.H. Simionescu semnala că trăim în „societatea celor care se folosesc de circumstanţe”; iar scriitorii sunt atât părinţii, cât şi copiii ei: „cu apucăturile acestei branşe îţi poţi ucide şi mama”. Vorbind „în seriosul glumei”, ingeniosul bine temperat considera lipsa de moralitate o boală contagioasă: „era suficient să fii de faţă din toată inima”. Şi un psiholog ca Stanley Milgram îi dă dreptate. El e sigur că poţi determina un om obişnuit să facă lucruri teribile, inclusiv să tortureze şi să ucidă, doar configurând contextul într-un anume fel. Bineînţeles, criticul nu e un om obişnuit, căci critica, ne învaţă Mircea Martin, nu e conştiinţa literaturii, ci se raportează la ea însăşi.

Piruetă: criticul, fiind şi el o trestie gânditoare, rege şi vierme al universului, e în mare pericol să se molipsească de omenitate. Neagoe Basarab povăţuieşte pe oricare Teodosie, din Renaştere până în postmodernism: „nu pohti să auzi păcatele nici unui om, ca să nu să lipească vreunul de inima ta”. De aceea e bine să spovedească criticul cartea, iar nu pe autorul ei. Să stea deoparte de breaslă, să-şi închidă telefonul de serviciu, să iasă în parc, să şadă pe banca din faţa blocului cu vecinii şi, din când în când, să mai şi citească. Asta nu înseamnă că eliminăm cu totul critica genetică, şi întoarcem spatele autorului de-abia întors în literatură. Dan C. Mihăilescu e foarte curios de personalitatea scriitorului care se află în spatele unei cărţi. Şi bine face! Dar nu apropriază autorul prin apropiere spaţială ori telefonică. În general, se vorbeşte prea mult despre autori şi prea puţin despre cărţi. De aici şi snobismele derivate: un autor care contează, o editură care contează! Eu am găsit scrieri terne promovate feroce de mari edituri şi altele, nemaipomenit de interesante, publicate la edituri cu buget minor. Un caz ar fi cel al romanului Abisex al lui Sorin Delaskela, scos la Brumar. Din lipsă de marketing, cartea se va pierde rapid în anonimat. Carevasăzică nu ajunge să scriem despre cărţi, mai trebuie să şi scotocim după ele, altminteri unii cântă, alţii aplaudă şi foarte puţini ascultă cu interes.

 

Cum să devină moaşa ursitoare

 

Îmi stă pe scoarţa cerebrală o zicere a lui Bogdan Creţu: „Criticul literar nu e mereu o bună ursitoare, el poate fi cel mult o moaşă necesară”. Păi, ca să fie şi o „bună ursitoare”, ar trebui să ştie gusturile celor care citesc fără să scrie. Să cunoască îndeaproape publicul (n-am scris populaţia!). Nici scriitorul, nici criticul nu-şi pot permite să fie şoareci de bibliotecă. Musai să scrii şi să citeşti din mers, interacţionând cu cât mai multe feluri de oameni. Lăuzind în turnuri de fildeş şi descântând extractul de malţ cu breasla îl face pe scriitor să cadă în manierism şi pe critic să-i laude produsele artificioase. Aşa se explică retragerea literaturii din viaţa publică şi cantonarea ei într-o condiţie elitistă. Literatura ca filozofie, ca tratat de estetică! Aberant! Şi asta într-o cultură acuzată mereu că a devenit prea literaturizată! Literatura e destinată publicului, pe cât posibil larg, iar nu cenaclurilor şi site-urilor de profil. Aşa cum criticii pot impune false ierarhii, aşa publicitatea este capabilă să transforme absurdul în firesc. Una dintre anomaliile „fine” ale capitalismului sălbatic postrevoluţionar român a fost succesul de piaţă al lui Patapievici şi Cărtărescu. În epoca acumulării de capital şi a mediatizării explozive a manelelor, la noi se vindeau ca pâinea caldă Zbor în bătaia săgeţii şi Orbitor. Nu ştiu câţi oameni de litere au reuşit să ducă până la capăt cele două „best-sellers”, darmite funcţionarul de la companiile multinaţionale, obligat să treiere hârtii 10 ore/zi.

 

Odă la salamalek

 

Tot Mircea Martin considera că „despre critică se poate spune că esenţială îi este nesingurătatea”. Bănuiesc că avea în vedere expunerea la cât mai multe cărţi şi la mişcarea generală a ideilor. Cu totul alta mi se pare a fi situaţia criticului. Pentru a nu aprecia prin contaminare (meteahnă dezbătută în tratatele de pedagogie), e bine ca el să stea deoparte, deasupra sau dedesubtul lumii literare. Normal că e o utopie sfătuirea mea. Să se ţină deoparte şi să-şi lustruiască armele. Asta pentru că eu văd în critic un deputat ales de public în uniunea scriitorilor. El tălmăceşte opera, dar îl şi avertizează pe scriitor cu privire la orizontul de aşteptare al cititorului. Ceea ce nu echivalează cu o pledoarie în favoarea literaturii comerciale, ci doar, să zicem, cu una contra intelectualismului excesiv, a manierismului şi chiar împotriva artei pentru artă. Adesea, când scriu despre o carte încărcată de simboluri şi de experimente narative, mă extaziez ori mă amuz la modul elevat. Asta pe de o parte. Pe de alta, aducându-mi aminte de responsabilitatea faţă de publicul trăitor în afara filologicalelor, nu pot să nu ridic jalba-n proţap. Ca prozator, lucrurile sunt mult mai clare – întotdeauna mă preocupă exprimarea subtilităţilor într-un limbaj cât mai clar. Simplitatea nu coincide cu simplismul, lucru valabil şi pentru poezie. În epoca avioanelor şi a ambuteiajelor nu se mai poate scrie ca pe vremea locomotivei cu abur. Sunt dezolat pentru urmaşii lui Joyce şi Faulkner.

Cât despre nobleţea breslei, îmi vine în minte volumul-anchetă alcătuit de Marin Mincu: De ce scriu poeţii poezie? Sigur că, în conformitate cu titlul, mai toţi au declarat: pentru că altfel nu se poate. Adică, dacă omul e deja poet, cum să nu-şi facă meseria? Muza tot vine şi-l terorizează ca pe romanticul Musset. Concluzia? Una subtilă rău: „acesta este un secret pe care nici ei nu-l ştiu”. Numai că noi am aflat că diavolul e capabil să se înfăţoşeze în chip de înger luminos. Dacă muza şi efectul generat de ea, inspiraţia, sunt, Doamne păzeşte!, vreo poftire la sinecuri culturale, la salamalekuri şi prosternări în faţa genialităţii poetului? Căci numai recunoaşterea cu surle şi trâmbiţe a talentului îi dă dreptul posesorului său să-şi ia în primire infatuarea, nu? Dar scriitorul e o biată victimă („ochi alunecoşi, inimă zburdalnică”) a muzei lui şi, când este sedus, ce nu face omul? Dă de pământ chiar cu propria-i demnitate. Criticul, însă, adorator al lui Apollo aşa cum îl ştim, îşi păstrează capul pe umeri şi nu intră în hora rubedeniilor literare. El şade singur cuc şi, legat la ochi, cu o mână agită sabia-condei, cu alta cumpăneşte balanţa argumentelor, iar cu cea de-a treia îşi plăteşte berea pe care se dă de ceasul morţii să i-o achite autorul.

 

Listă cu ce mă enervează la vecinul meu de deasupra, critic literar

 

1. Cronicile isteric laudative. 2. Cronicile isteric denigratoare. 3. Critica amabilă, fără semnalizarea plusurilor şi a minusurilor, înţesată de jargon filologic. 4. Impunerea de false ierarhii, având la bază promovarea mediatică. 5. Tonul superior cu care i se adresează posibilului cititor. 6. Înlănţuirea de epitete incandescent-paradisiace ori, invers, infernale. 7. Selecţia cărţilor la modul snob: editură, cine face recomandarea pe coperta a patra etc. 8. Fidelitatea faţă de o anumită grupare sau faţă de anumiţi autori. 9. Lipsa de umor şi inflaţia de sarcasm. 10. Bravada intelectuală: preţiozitatea şi dogmatismul. 11. Baricadarea în turnul de fildeş. Bineînţeles, acestea sunt doar cusururile vecinului meu care, pe deasupra, urcă mereu cu liftul, deşi locuieşte la etajul 1. Tagma criticilor, aşa cum ştim cu toţii, este absolut diferită: urcă pe scări chiar şi când scriitorul îi ţine deschisă uşa de la cabina liftului, unde îl aşteaptă o canapea din piele şi o frapieră cu şampanie.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul