Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bântuită de istoria locului, Flavia de Cserhalom

        Viorica Răduţă

La Cartea Românească au apărut în 2009 romane cu turniruri istorice, Cărţile vieţii şi Kyrie Lex, prima continuând linia Calpuzanilor, dar cu simultaneităţi de formulă romanescă Dan Perşa, în care ficţiunea bate fabula şi limba cea „cronicărească”, cealaltă, lucrând pe o naraţie dublă, segmentată, nu de vieţi-cronici, cât de momente distincte temporal, dar pe unitatea de măsură a toate, locul fiinţei noastre, a se vedea autoarea,  însăşi Flavia Teoc, în străvechime.  

Naratoarea Flavia strecoară în Kyrie Lex, cu destulă poezie, momentele originare (din locul) Chiraleş, lupta învingătorului Ladislau (acum un mileniu!) cu improvizata armie a cumanilor, pecenegilor şi vlahilor („descălecători” Cserhalom, de anale şi picturi medievale recunoscute), peste actualităţi minore, tot autoreferenţiale, însă. Cele două fire narative sunt conduse amplu, cu iluminări dintr-o parte în alta, cu întâlniri trecute şi recente care par de taină tocmai din cauza locului, pe care destin istoric „îl încarcă”. Mândria apartenenţei la istoria noastră este şi cheia poveştii în duet temporal, cu reflecţii şi stilistică bifurcate după „vremi”. Din cronica migraţiei, pe un eşantion oprit în locul de… memorie şi revenire al Flaviei Teoc, se devoalează personaje, întâlniri destinale, meditaţii la moarte, mentalităţi savuroase, în fine, o lume apusă, dar supravieţuitoare prin semne şi stabilitate pe „dealul” Cserhalom, axă a lumii înfrânţilor pecenegi, cumani, vlahi, care au învins timpul.

Locul istoriei trecute şi recente, fie şi autobiograficele de formulă „ego”-tistă, continuă să fie scena dramei, histrionică sau gravă, după unghiul vreunui dezrădăcinat sau implicat, punctul de fugă al evenimentelor fiind cel jurnalistic, al paranormalului, cu tot registrul actualităţilor noastre spectaculoase, kitschizate. Evenimentul OZN, cu tot harnaşamentul său din locul vizionar, devine pretextul unei elucidări istorice, posibile foarte, care dispune segmentele străvechi într-o lumină de palimpsest, de document şi pathos totodată, actual prin trăirea-apartenenţă şi coagulant narativ pentru episoadele rupte altfel: „Numele Chiraleş este un derivat al termenului Chiralesia (Doamne Miluieşte) care era în fapt strigătul de luptă al oastei ungare, ungurii fiind la acea vreme creştini de rit grec, fie al Cserhalomului, dealul pe care a avut loc bătălia”.

Cartea Flaviei Teoc are un aer de crepuscul (al lumilor din care se nasc, supravieţuiesc urmaşii, fie şi ai migratorilor în alăturare valahă, aici), melancolia „demnă” de o viziune postimperială, cam în linia trasată de studiul lui Cornel Ungureanu privind Mitteleuropa periferiilor, nu întâmplător situată în aria narativă a lui Pecican sau Horia Ursu, dacă vorbim ardeleneşte. Nici tematica migraţiilor nu o plasează prea departe, romanul crnjanskian o confirmă, parcă, la acest capitol „mitteleuropean”.

În ciuda unei facilităţi în teh­nica decupajului, autoarea impune prin starea sa de… suflet, prin momentul inaugural de după lupta istorică, mereu inaugural prin semnele vii, ascultate şi vizate chiar din interior. Spaţiul Chiraleşului este unul locuit, refăcut, privilegiat, dintr-un înăuntru care evocă trecutul şi depărtează/apropie actualităţile, ca, în cele din urmă, să întemeieze, împreună, o lume supravieţuitoare, în care semnele, cum sunt cele paranormale, să nu îndemne la simpla visare, ci la realitatea însăşi a locului de origine. Călătoria prin istorie se face cu locul, prin urmare, nu doar cu închipuitele dialoguri dintre luptători, mai ales Osul şi Barna, nu destul de distincţi, nu din obiceiurile şi mentalităţile arhaizate voit, ci din starea de magie încă în funcţie a unui Centru care este chiar „câmpul de luptă”, dealul cel pictat medieval, aparţinător adică.

Imediatul cel fragmentar vine în discrepanţă cu mediatul trecut, îl luminează prin concreteţea locului bântuit de semne, care din posibile derizorii devin mărci ale sacrului. În această întorsătură se distinge ca opusă corpului de texte mitteleuropene textura Flaviei Teoc, prozatoarea secondată şi de poetă în paginile melancolice ale volumului recent, pagini în care autoarea de carne şi oase merge pe meleagurile care păstrează o aşa istorie demnă. Trebuie spus că o şi pune în dificultate, ironie, pe cea actuală, minoră, dar cu o autenticitate care dă un aer curat întregului, compus din căpăţâni narative discrepante. Momentele apuse ori recente se doresc în oglindă lucrate, cu revelaţii tocmai din asemenea reflexie, cum este asemănarea urmaşilor cu învinşii de altădată, ca într-o gravură fiind ei adunaţi şi înviaţi de timpul memoriei afective (a locului). Astfel, alcătuirea volumului prin tehnica rupturii şi fragmentului de fa­bulă istorică şi autobiografică, în distanţă-apropiere, se arătă simplă, dar traduce o prozatoare care se ştie pe sine prin mânuirea decupajului şi montajului narativ, prin pânza meditativă din fundal, prin figurile emblematice nu doar din trecut, ci şi din prezent, cum este cea a vizionarului profesor, spiritul reflexiv al locului devenit Centru. Unul evidenţiat într-un astăzi al evocării care e cartea însăşi, strigătul de apartenenţă, începutul unei lupte de înfiinţare, descălecatul de Chiraleş, am zice. Şi în proză, fireşte. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul