Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O monumentală monografie a vieţii teatrale arădene

        Adrian Palcu

Îmi amintesc că, pe la începutul anilor ’90, se juca la Naţionalul bucureştean – cu oarecare succes de public – un spectacol semnat de Andrei Şerban, pornind de la textul unei scriitoare din spaţiul anglofon, pe numele ei Timberlake Wertenbaker. Titlul piesei, desigur, adaptat de regizor la contextul românesc post-decembrist, clama aşa: „Cine mai are nevoie de teatru?“, cu un subtext mustind de trimiteri la zi, de aluzii mai mult sau mai puţin transparente, chiar dacă acţiunea piesei se desfăşura undeva, la sfârşitul secolului XVIII. Respectiva interogaţie retorică suna uşor deconcertant pentru mulţi dintre noi atunci, ştiut fiind că una din modalităţile prin care am rezistat – ca naţie şi ca sumă de individualităţi – în faţa perspectivei de imbecilizare promovată oficial tot mai agresiv în acele vremuri, a fost tocmai TEATRUL. Şi totuşi, atunci, întrebarea din titlu nu părea chiar complet inadecvată contextului, pentru că – ne amintim la fel de bine – în primii ani post-revoluţionari, în România sălile de teatru se cam goliseră. Spectacolul străzii era acaparant. Energiile, atâta vreme „ţinute la capac“, au răbufnit ocupând prim-planul scenei sociale, politice, apoi economice. Cine să mai aibă timp, disponibilitate, energie si chiar „nevoie“ de teatru?

Mi-a revenit în minte această întrebare de curând, în miez de octombrie, la lansarea cărţii unui reputat teatrolog şi filolog, Lizica Mihuţ. Distins profesor universitar, rector de Universitate şi conducător de doctorate, Lizica Mihuţ nu se dezminte în pasiunea ei pentru Teatru. Pentru acel Teatru care a ţinut aprinsă în vremuri de restrişte speranţa salvării morale şi – odinioară, când contextul istoric o impunea – chiar a identităţii naţionale. Fără să patetizeze, cu imparţialitatea şi obiectivitatea rece a cercetătorului ştiinţific, cu ochiul nedeformat de lentila reducţionistă a interpretărilor pasionale sau conjuncturale, domnia sa ne oferă o monografie de excepţie: „Mişcarea teatrală ară­dea­nă după înfăptuirea Marii Uniri“, iar Editura Academiei Române îi stă alături girând apariţia acestui impresionant volum (care nu e solitar, el venind în consecuţia precedentului – „Transilvania şi mişcarea teatrală arădeană până la Marea Unire“).

Ceea ce frapează în primul rând la volumul de faţă nu este masivitatea şi vastitatea demersului – deşi sunt acoperite pe aproape o mie de pagini mai bine de nouă decenii de teatru la Arad (1918-2009) – cât scrupulozitatea, acribia şi meticulozitatea de ceasornicar elve­ţian cu care autoarea parcurge documente de arhivă, acte oficiale, articole sau simple notiţe din presa vremii (colecţiile periodicelor româneşti, maghiare, germane sunt luate la rând fără excepţie), diverse alte surse mai la îndemână sau mai greu accesibile, mărturii ale celor direct implicaţi sau ale descendenţilor direcţi, fotografii inedite, caiete-program, afişe. Investigaţia capătă consistenţă ştiinţifică prin absenţa patetizărilor ieftine pentru varii momente, mai mult sau ai puţin fericite, din lunga istorie teatrală arădeană, prin absenţa clasamentelor sau ierarhizărilor, prin tonul neutru, documentar. Cartea nu comentează, ci expune. Fiecare cititor îşi poate face propria selecţie, propria ordonare din vastul material avut la dispoziţie. Un exemplu în acest sens. În ultimele trei decenii la conducerea Teatrului arădean s-au succedat o pletoră de directori. Evident, fiecare cu personalitatea lui, dar mai ales cu importanţa lui în istoria instituţiei. Lizica Mihuţ oferă fiecăruia dintre ei pagina de carte spre a aşterne ceea ce cred domniile lor că s-a realizat esenţial în timpul mandatului pe care l-au îndeplinit. E o dovadă de probitate ştiinţifică din partea autoarei care, om fiind, are cu certitudine preferinţe şi discernământ critic, dar şi le reprimă spre a oferi o panoramare reală a fenomenului. Nu e loc de subiectivităţi în această carte, pentru că – autoarea intuieşte corect – ar scădea miza întregului travaliu. Eficienţa acestei atitudini (foarte subtile, de altminteri) se dovedeşte până la urmă a fi perfect îndreptăţită, ea însăşi conducând la o ineluctabilă clasificare. Pentru că atunci când îi inviţi să se confeseze, directorii respectivi se descoperă în adevărata lor substanţă. Andrei Pleşu spune undeva că „felul în care citezi, te dezbracă“. Şi felul cum vorbeşti despre propria-ţi prestaţie te dezbracă. Puse una lângă alta, intervenţiile lor au rol revelator: vedem caractere de diverse calibre, oameni cu motivaţii dintre cele mai diverse, incredibile candori alături de evaluări pertinente, la obiect. Dar şi resentimente, orgolii sau superficialităţi stupefiante. Dragostea – la unii – nu numai de propria persoană, ci şi de fiecare slujitor al scenei pe care o „păstoreşte“ e reală. Alţii se justifică, recurgând la gloria trecutului sau cred că totul se cuvine să graviteze doar în jurul propriei persoane. În ecuaţie contează – în alte cazuri – şi urbea, legătura cu aceste locuri, concitadinii cărora le e dedicat efortul creaţiei teatrale, moştenirea lăsată lor. Pentru unii, fotoliul în care, vremelnic, s-au aflat a însemnat asumarea unui destin, împlinirea unei chemări, pentru alţii urmarea unei simple ambiţii. Şi iată cum singuri se aşează într-o ierarhie sui generis...

 Deşi eminamente ştiinţific, tomul poate fi parcurs cu aceeaşi plăcere a lecturii şi de către cititorul nespecializat, de simplul iubitor de teatru, de cel care se lasă mereu sedus de atmosfera scenei şi a culiselor. Dar şi de cel care are nostalgia interbelicului românesc, de arădeanul get-beget care are ocazia de a se cufunda în aerul urbei sale de acum şaptezeci-optzeci de ani, când bunăstarea nu era doar o simplă himeră, iar bunele maniere erau la mare preţ, când din Ca­pitala ţării de curând reîntregite veneau să dea reprezentaţii în oraşul de pe Mureş artişti de calibru greu, precum George Vraca, Maria Ventura, Grigore Vasiliu-Birlic, Marioara Voiculescu, Tony Bulandra, Puiu Iancovescu, Marietta Sadova, Ion Morţun, Constantin Tănase, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, George Calboreanu, Tantzi Cocea, Dina Cocea, Dida Calimachi, Al. Critico, Gh. Storin, Mişu Fotino sau dramaturgul George Ciprian în persoană! Ce vremuri!...

Pentru că Aradul a fost şi a rămas un oraş cosmopolit, în care diferitele naţionalităţi trăiesc într-o simbioză specială, de o civilitate pilduitoare, cu majoritatea românească participând activ la efervescenţa vieţii culturale şi după schimbarea administraţiei locale succesivă Unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat aici au venit fără să sufere vreo interdicţie şi trupele teatrelor din Budapesta sau Viena, celebrul Max Reinhardt cu trupa sa de la Theater in der Josefstadt fiind consemnat, de plidă, cu reprezentaţii ale spectacolului Alteţa Sa iubeşte de Louis Verneuil, în primăvara anului 1935.

Demersul autoarei de a oferi un document istorio­grafic de amploare cercetătorilor interesaţi în viaţa culturală (teatrală) a Aradului şi de plasare a acesteia în context naţional îşi atinge cu brio ţinta. Tomul, departe de a demobiliza prin masivitate, incită la lectură, captivează realmente, se citeşte cu nedisimulat interes. O întreagă epocă e recompusă din documente şi mărturii, din adiţionarea lor într-o suită inteligent rostuită în cele aproape o mie de pagini. E un opus valoros, care dă seama asupra unei vieţi teatrale vii, dinamice, care – azi, la răscruce de milenii - pentru a şti încotro s-o apuce şi ce să evite, trebuie să îşi cunoască trecutul. Tradiţia teatrală arădeană merită a fi continuată. Chiar şi cei care – prin demersul lor artistic sau critic – sunt animaţi de un impenitent spirit contestatar se cuvine – mai înainte de a-şi porni lucrarea – să ştie foarte bine ce anume vor să conteste. Numai astfel dialogul între curente, între gene­raţii, între diversele modalităţi de expersie poate căpăta sens şi substanţă.

Autoarea, documentând aproape un secol, prezintă şi diversele modalităţi de organizare a vieţii teatrale, varietatea tipurilor de relaţionare a instituţiei teatrale, a impresarilor particulari cu autorităţile locale. Un episod din interbelic descrie chiar intervenţia Ministerului Culturii de la Bucureşti, care susţine turneele de promovare a culturii naţionale în teritoriile recent integrate României şi solicită scutirea de plata chiriei pentru o listă (nu foarte lungă, dar prestigioasă) de trupe aflate sub oblăduirea sa. Poate ar trebui reţinută această atitudine! Şi exemplele pot continua...    Apariţia acestui impresionant opus se cuvine salutată cu satisfacţie pentru că el pune o cuprinzătoare şi necosmetizată oglindă în faţă Teatrului arădean şi ni-l restituie astfel în complexa lui integralitate.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul