Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Zodia lui Polemos

        Gelu Negrea

 

 

Figuraţia lui Dumitru Constantinescu în arealul nostru public(istic) a cunoscut o traiectorie mai mult decât sinuoasă şi imprevizibilă: de-a dreptul deconcertantă. A debutat sub pseudonimul Dumitru Eliade acum mai bine de trei decenii, în 1977, la Cartea Românească cu volumul de versuri Roua de amiază care s-a bucurat de o bună recepţie critică. Aceeaşi iscălitură a fost aşezată şi pe coperta culegerii de reportaje Călătorie spre o zi de vară apărută în 1981 la aceeaşi editură. După zece ani de tăcere autoimpusă, autorul a revenit atât la numele din certificatul de naştere cât şi la instrumentarul liric de exprimare, publicând la Editura Luceafărul alte două volume de poeme: Talion şi Pofta de viaţă, ambele în 1991. Au urmat 18 ani de absenţă din zona de vizibilitate editorială, timp în care Dumitru Constantinescu s-a lăsat acaparat, ca mulţi alţi scriitori români, de gazetăria activă exersată în mai multe publicaţii bucureştene. Prin ’98 – ’99 a scos aproape de unul singur Mentalităţi.RO, o revistă vie, antrenantă, polemică, irigată subteran de o ironie fină, din paginile căreia nu lipseau însă nici militantismul viguros şi, adesea, coroziv, nici contondenţele pamfletare.

Şi iată-l pe Dumitru Constantinescu prezent în librării la mijlocul anului de graţie 2009 cu un nou dublet: volumele gemene Birje şi generali şi Marşul prin porumb apărute la Editura Universul. Spun „gemene” fiindcă amândouă numără câte exact 362 de pagini de text efectiv, sunt tehnoredactate la fel, având inclusive copertele absolute identice (mai puţin titlurile, fireşte). Împrejurarea că, formal, avem de-a face cu tomuri diferite ţine de hazardul dorinţei scriitorului şi, probabil, de considerente de natură tehnică; altfel, substanţa propriu-zisă a celor două cărţi evidenţiază o viziune auctorială profund unitară şi o remarcabilă coerenţă a discursului – calităţi dublate de recurenţa unora dominante stilistice aparte, care fac din scrisul lui Dumitru Constantinescu o lectură agreabilă şi captivantă.

Birje şi generali şi Marşul prin porumb cuprind o suită de articole şi studii grupate (iarăşi simetric!) în câte douăzeci şi două de capitole/volum, textele oscilând, ca gen, între eseul cultural şi publicistica de idei şi având drept numitor comun o dimensiune polemică explicită şi asumată ca atare, pe fiecare dintre copertele IV ale cărţilor aflându-se, de altfel, inscripţionat ostentativ: „Împotriva prostiei care nu doare şi a minciunii care îngraşă”. Acest „împotriva” dictează tonul de ansamblu al demersului lui Dumitru Constantinescu, titlurile câtorva capitole fiind sugestive şi edificatoare în această ordine de intenţii: „Ai noştri ca rododendronii”, „Elita de mâna a doua”, „Cei care au ros la rădăcină”, „A fi, a avea”, „Paradoxul «Paradoxului român»” etc. Indiferent că referă despre realitatea imediată, cu pivotul său principal, politica post-decembristă, sau că întreprinde insolite excursii pe coclaurii istoriei ori pe potecile întortochiate ale civilizaţiei, culturii, filozofiei şi literaturii naţionale, autorul are în permanenţă ceva de pus la punct, de corectat, de reaşezat sub semnul adevărului şi dreptei judecăţi. O face cu pătrundere intelectuală şi acribie documentară, cu rigoare, subtilitate şi minuţie în articularea edificiului argumentativ, cu supleţe şi eleganţă demonstrativă chiar şi atunci când ceva îl irită (un capitol se cheamă „Istorii şi nervi”!...) şi când mai scapă printre buze o vorbă de duh la adresa unor preopinenţi inepţi, acefali sau de rea credinţă. Dar au şi aceste temperamentale ieşiri în decor farmecul şi expresivitatea lor, ele amplificând, de regulă, plăcerea lecturii.

Ca atitudine, Dumitru Constantinescu este un filo-român bine temperat de raţiune şi luciditate. Nu intră intempestiv în fibrilaţie patriotică vizavi de virtuţile mioritis­mului şi de glorioasa istorie naţională, dar face urât foarte când cineva le eludează, le târăşte în ridicol (chipurile, demitizant) sau doar comite glume nesărate pe seama lor. Într-un articol nuanţat şi judicios despre limitata reprezentativitate etnică a personajelor lui Caragiale, de exem­plu, ne întâmpină o reacţie de-a dreptul virulentă la adresa condiţiei civice a autorului Scrisorii pierdute. Războindu-se cu cei cărora „li s-ar lungi faţa dacă li s-ar spune despre Rică Venturiano că a luptat la Plevna – acolo unde, în cazul că nu a luptat el, sigur că a luptat altul ca el”, Dumitru Constantinescu scrie sever: „Războiul de independenţă nu a înregistrat numele lui Caragiale la rubrica eroi, ci escroci. Cuvîntul o fi tare, dar numai în raport cu faptul că lumea românească l-a îndulcit de dragul marelui scriitor până la a-i reduce înţelesul la acela al unei oarecari găinării. Când Caragiale a scos celebra ediţie de ziar ce anunţa, aiurea, căderea Plevnei, când întindea mâna ca să mai şi încaseze bani pe ea, bani de care măcar n-a avut inspiraţia să se descotorosească dându-le destinaţia unei opere filantropice, poate prin alte colţuri de lume el era fugărit bine şi risca să fie agăţat de primul felinar. Era o ştire falsă, pusă în circulaţie când la Plevna moartea muşca încrâncenată din armata română”. 

Dumitru Constantinescu se simte acasă şi se mişcă lejer în primul rând în perimetrul cultural-literar unde identifică esenţiale probleme nevralgice pe care le pune în discuţie cu aplomb şi pertinenţă, formulând evaluări şi verdicte care stau în picioare. Dar şi atunci când depăşeşte hotarele formaţiei filologice, aventurându-se pe terenuri străine, cum ar fi, să spunem, istoria (care se dovedeşte nu un hobby pasager, ci un foarte serios obiect de reflecţie), rezultatele pot fi apreciabile. Am în vedere studiul „Războiul germano-român de la Stalingrad“ (pentru că este mai mult decât un eseu, este un studiu în toată puterea cuvântului dedicat unei pagini mai puţin cunoscute din istoria celei de a II-a conflagraţii mondiale) bazat pe documente de circulaţie restrânsă, dar revelatoare şi semnificative în dramatismul lor auster pentru un subiect sensibil din perspectiva corectitudinii politice.

Birje şi generali şi Marşul prin porumb mă fac să regret odată în plus comportamentul capricios (ca să nu spun neglijent) al autorului faţă de vocaţia sa scriitoricească.

 

 

O nedreptate Istorică

 

Este opera lui Caragiale biblia păgână a imaginarului identitar românesc în varianta sa preponderent negativă, aşa cum consideră mulţi dintre comentatorii de ieri şi de azi ai scriitorului? Judecând după indicele de frecvenţă ridicat al raportărilor peiorative la lumea lui Nenea Iancu la care recurge larga majoritate a contemporanilor noştri în discursul public, dar şi în conversaţia curentă s-ar putea spune că da. „Asta e ca-n Caragiale”, „vorba lui Caragiale”, „cum bine zis-a Caragiale” sunt doar câteva dintre uzualele formule introductive la comparaţii cu sens dirimant sau măcar ironic: uite, domnule, în ce hal am ajuns, vai de capul nostru!...

Că e vai de capul şi de restul anatomiei noastre etnice este greu de contestat. Mai fragilă mi se pare convingerea cvasiunanimă că halul în care am ajuns dobândeşte un plus de relevanţă prin analogie cu lumea lui Caragiale văzută ca expresie a negativităţii generalizate, ca nivel-limită al decăderii, al deriziunii în plan politic, moral, instituţional etc. Cu alte cuvinte, chestiunea care mă preocupă pe mine este următoarea: atunci când în faţa unor realităţi ridicole sau condamnabile ale prezentului exclamăm dezolaţi: e tot atât de rău ori chiar mai rău ca-n Caragiale emitem un verdict adevărat sau fals? Sunt două lucruri de discutat aici.

Primul vizează adecvarea (sau, mă rog, inadecvarea) recursului la comparaţii între România prezentului şi caragialiana Românie a sfârşitului de secol nouăsprezece. Oricât ar părea de paradoxal, impulsul aşezării lor în paralel este cu totul legitim, pentru că România zilelor noastre, în plin proces de integrare continentală, se află, istoric vorbind, în exact aceeaşi ipostază cu România din vremea lui Caragiale. Le sunt comune: recenta despărţire de trecut şi brevilismul etapei de tranziţie parcurse (Caţavencu vorbeşte îndreptăţit, deşi oximoronic despre „trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din...”), presiunea unui model occidental ce se cere însuşit şi asimilat ca un modus vivendi al modernităţii (Europa, cea „cu ochii aţintiţi asupra noastră”, cum avertizează Farfuridi), imperativul edificării unei arhitecturi instituţionale noi, desprinderea din inerţia unor tradiţii şi cutume expirate şi metabolizarea altor practici politico-sociale, adoptarea unei filozofii pragmatice şi lucrative, dublate de o gândire pozitivă, constructivă, orientată spre viitor, obligaţia aderării la un set de valori uitate – responsabilitate, eficienţă, cultul lucrului bine făcut, seriozitate, abnegaţie profesională – în fine, dar nu în ultimul rând, reformarea morală a societăţii în condiţiile unei similare tranzitivităţi spre democraţie şi progres. Ajunşi în acest punct, sunt silit să mă autocitez: „Pentru cei care jubilează constatând ce monstru premonitoriu a fost Caragiale şi cât de genial a anticipat el, cu mai mult de un secol în urmă, realităţi proprii României de azi am o veste proastă: ba, n-a anticipat nimic! Mecanismele de funcţionare ale demo­craţiei liberale (în exerciţiu şi atunci, şi acum) sunt aceleaşi, dintotdeauna şi pretudindeni, după cum aceleaşi sunt şi problemele cu care s-au confruntat şi se confruntă cetăţenii acestui tip de societate. Şi chiar cetăţenii înşişi sunt cam la fel! Când scria undeva că alegerile din toate ţările democratice ale lumii seamănă perfect cu alegerile din O scrisoare pierdută, Alexandru Paleologu nu se juca formulând paradoxuri ieftine” (Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale [A-Z], ediţie definitivă, Cartea Românească, 2009, pag. 294-295).

Propensiunea spre analogii între două lumi izomorfe în esenţa lor este, aşadar, pe de-a întregul justificată. Nejustificată mi se pare maniera de relaţionare condescendentă a prezentului (superior, mie-mi spui?) cu acest trecut identificat ca reper de ruşinoasă inferioritate. Şi iată de ce.

Concepţia herderiană privind progresul ca legitate obiectivă a derulării istoriei este amendabilă, simplul fapt că un segment temporal succede altuia neconferindu-i mecanic primului un ascendent calitativ asupra celui de-al doilea. Altfel spus, posterioritatea nu este, ipso facto, benefică, iar recentul nu devansează neapărat un stadiu istoric anterior cu fizionomie apropiată. Ba, uneori, dimpotrivă.

La nivel macrosocial, specifică umanităţii caragialiene îi este, de pildă, propensiunea spre o condiţie superioară, chiar şi atunci când ea îmbracă haina snobismului sau pe aceea a asimilării de forme fără fond. Personajele din mult hulita mahala a autorului Nopţii furtunoase, la fel ca şi reprezentanţii provinciei politice din Scrisoarea pierdută privesc mereu spre Centru unde încearcă să parvină prin emancipare, asemenea domnişoarei Nastasia de mai târziu. Ziţa citeşte romane la modă, vorbeşte franţuzeşte şi merge la teatru dornică să-şi depăşească prin mariaj condiţia de locatară în strada Catilina numărul 9; Caţavencu se visează ales în parlamentul naţional; lui Rică Venturiano i se prezice o fulminantă carieră („– Hei! lasă-l că ajunge el dipotat curând-curând... – Cum combate el, poate să ajungă şi ministru...”); Tipătescu putea deveni oricând „director la Bucureşti”; Comitetul Ţentral este instanţa supremă şi speranţa întru dreptate a lui Farfuridi; Amicul X se vrea un apropiat al corifeilor politici ai neamului; Sevastiţa Stănescu, născută Vasilescu evadează periodic din provincialii Văleni venind „des la Bucureşti”; Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu, Lache şi Mache, Miţa Baston şi mulţi alţii îşi părăsesc locurile de baştină frisonaţi de mirajul Capitalei ş.a.m.d. Pentru toţi Centrul este target-ul, destinaţia, idealul. El îi inspiră, de la el împrumută, pe el îl visează, către el aspiră, pe el îl imită cu mai multă sau mai puţină aplicaţie.

Din contra, lumea noastră cea de toate zilele şi nopţile – furtunoase au ba – pare a-şi fi inversat dramatic polii existenţiali. Asistăm la o uluitoare şi continuă mahalagizare a Centrului copleşit de un incontinent transfer de mediocritate şi de periferisme jenante, extrase din underground-ul ierarhiei sociale şi politice. Acum, Centrul nu mai este identificat cu sumă a virtuţilor neamului şi nici nu mai reprezintă alternativa aurorală a unui univers uman în tranziţie. Mai rău: aici îşi află sediul chintesenţa degradării, corupţiei, relelor moravuri, decerebrării intelectuale, comportamanetului grobian şi instinctelor primare pe care prejudecăţile din noi le plasează inerţial în zonele de jos ale marginalităţii. Idealul nu mai pare a fi atingerea de către margine a sferei de elită a Centrului, ci tot mai profunda cufundare a acestuia din urmă în meschinărie, promiscuitate şi mizerie, în insalubritate etică şi dejecţie a limbajului.Percepând în continuare lumea lui Caragiale ca spaţiu referenţial derizoriu în raport cu prezentul comitem mai mult decât o eroare: o nedreptate istorică.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul