Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Să nu mai (tot) construim!

        Bogdan Ghiu

Într-o pagină atinsă, mitologic aproape, de geniu sau de revelaţia spontană, de „atacul” neaşteptat, oracular, al cine ştie cărei ştiinţe secrete, dintr-o cărţulie (conferinţă) intitulată Derrida, un egiptean, Peter Sloterdijk scrie:

„«Egiptean» este predicatul comun tuturor construcţiilor care pot fi deconstruite – cu excepţia celei mai egiptene dintre toate structurile, piramida. Piramida traversează neclintită timpurile, pentru că de la bun început a fost construită conform aspectului pe care l-ar căpăta după ce s-ar prăbuşi” (Derrida, un Égyptien, trad. Olivier Mannoni, Maren Sell Éditeurs, 2006, p. 36).

Construcţia cea mai rezistentă, arhetipul indestructibilităţii este, aşadar, construcţia care include (preîntâmpină, simulează, dezarmează) deconstrucţia, ruina, dezastrul: a construi în formă de ruină, de inform. A deconstrui, adică a construi indeconstructibil. Construcţia mimează tactic ruina, iar a construi în felul acesta înseamnă a deconstrui, a construi deconstructiv, invulnerabil, preventiv: a preîntâmpina.

În zazen (buddhismul zen), se spune „tehnic”, corpul ia forma activă, afirmativă, agresivă chiar, de luptă, deloc „nirvanică” (în sensul fals ideologic-european de „stingere”), de piramidă. Corpul-piramidă, care împinge proptindu-se cu pieptul, genunchii şi fruntea, trimite la piramida ca o construcţie-meditaţie, ca o construcţie în rugăciune: la atac în sânul construcţiei, coloană vie a templului cosmic, construcţie-stâlp între, împotriva, intermediind continuum-ul, indistinctul cosmic, pământ-cer, orice construcţie este construcţie de pământ, ca element intermediar, insular.

Deconstrucţia a fost manifestarea istorică, inevitabil temporală, în succesiune (posterioară, ulterioară), a unei nevoi de simultaneitate, deci de preîntâmpinare. Deconstrucţia a acţionat inevitabil după, iar a înţelege deconstrucţia după deconstrucţie înseamnă a o practica, etic, ca ne-construcţie, ca in-construcţie.

Am putea numi deconstrucţia, ceea ce trebuie să devină azi, după deconstrucţie, deconstrucţia, o etică piramidală. Noi – adică, în numele nostru, arhitectura, filozofia –, au reţinut şi au privilegiat din piramidal latura superficial masiv monumentală. Latura de ruină, de deconstrucţie în construcţia însăşi, a rămas ignorată, secretă, ocultată de falsele mistere ale unei tradiţii public, afectat „esoterice”. Secretul construcţiei a fost formulat istoric, adică în temporalitate, în succesiune, impropriu arhitectural deci, non-arhitectural, inevitabil după, ca deconstrucţie. Propriu arhitectural vorbind, adică post-succesiv, post-temporal, spaţial, deconstrucţia, temporal formulată, devine ne-construcţie sau, mai exact, in-construcţie: in-creaţie, creaţie „spiritualizată”, dat fiind că practicată ca increaţie, derivând din increatul pus, astfel, la lucru.

Filozofia, artă temporal-discursivă, a perceput-formulat acest secret, acest principiu gene­ral tactic, adică pragmatic, în succesiune. Deconstrucţia opera inevitabil, discursivă, logocentrică fiind, după, ca o fiică mai responsabilă, supra­vieţuitoare a holocaustului destrucţiei heideggeriene. Deconstrucţia intervenea după. Deconstrucţia „distrugea” dejaconstruitul.

Arhitectural, azi, după deconstrucţie, noi nu mai avem, etic, de „distrus” pasiv, resentimentar, negativ, non-afirmativ, adică în ulterioritate, ci de preîntâmpinat, formulând un nou pragmatism. Simptom deloc întâmplător, dar nu îndeajuns, încă, înţeles în epocalitatea lui, al Bienalei de la Veneţia din 2008, arhitectura simte nevoia să se derealizeze, să se elibereze de ea însăşi, de propriul ei construit, să se auto-„distrugă” precarizându-se pozitiv şi precarizând, astfel, denegativizând noţiunea centrală, azi, de precaritate, printr-o apropiere de artă: construcţii în efigie, dar efigii la scara 1/1, viaţa în machetă la scară 1/1, in-construcţia ca preîntâmpinare „egiptean”-deconstructivă a definitivului, ca includere şi alianţă tactică, adică pragmatică, cu ruina, cu distrugerea.

Aşa cum politica nu are neapărat nevoie, nu trece, nu depinde, ca instrument, de stat, nici arhitectura nu are nevoie, nu înseamnă obligatoriu construcţie.

Nu mai contează cum (frumos/urât etc.), ci dacă (când, unde, pentru cine, ce) se construieşte.

Asemenea „Idiotului” arhetipal al lui Melville, Bartleby, arhitecţii ar trebui să înceapă, poate, şi ei să-şi spună: „Aş prefera să nu” construiesc. Să NU mai construiască în orice condiţii, indiferent de condiţii, pentru simplul motiv că (non-)peisajul construit este la rândul lui condiţionant, ne condiţionează.

„Peisajele tactice” sunt ceea ce rezultă pozitiv din non-acţiunea arhitectonică, din in-construcţia in-arhitecturii. Printr-o răsturnare epocală, am intrat în epoca pozitivării şi a activizării tuturor „teologiilor negative” relevate, abisal, în cascadă, de deconstrucţie.

Suprema înţelepciune şi măiestrie arhitecturală este non-acţiunea sau acţiunea responsabilă, condiţionată, a arhitecturii. Inconstrucţia înseamnă construcţie, înseamnă a produce prin a lăsa să fie, iar această non-acţiune produce la fel de mult şi la fel de pozitiv ca şi acţiunea propriu-zisă.

Să nu mai construim! Arhitectura, ca micro-interval construit, una cu lumea însăşi,  nu mai contează. Totul e deja construit şi deja supra-afectează, apasă. Construim în. In-construim. Arhitectură restrânsă, adică meta-formă, regăsirea formei, arhitectura limitată, arhitectura ca autolimitare morală, politică, pragul, zidul dincolo de care poate începe jocul arhitecturii. Rearhitecturalizare a arhitecturii din afara ei, de acolo de unde contează: arhitectura contează prin transcendenţele ei, prin transcendenţele pe care le creează, arhitectura e creatoare de transcedenţe. Dar arhitectura e depăşită, manifestă, în continuare, dar adaptat epocii, o transcendenţă care nu este ea însăşi.

Şi tocmai de aceea trebuie să se restrângă: peisajul tactic este tocmai ceea ce rămâne, ceea ce arhitectura trebuie să aleagă să lase pe dinafară, efect pozitiv al non-intervenţiei ei luminate, ca interval public de interacţiune semiopragmatică a oamenilor, ca dez-afectare, ca non-afectare reteritorializantă a spaţiului în care oamenii să mai poată să se avertizeze cognitiv unii pe alţii, construindu-şi precar, adaptat, din mers, acţiunile.

Tactic, peisajul este ceea ce scapă strategiei, „planului”, care de mult ţine de o altfel de arhitectură, de o supra-non-arhitectură (aceea a puterii, şi ea, deja, cu totul alta, altfel), şi ceea ce trebuie să „scape”, dar nu prin neglijenţă sau prin uitare, ci ca gest pozitiv conştient, moral produs, al arhitecturii înseşi, prin non-acţiune, printr-o politică de in-acţiune sau de restrângere, de limitare, de autoîngrădire a arhitecturii înseşi, dacă vrea să redevină suverană măcar peste ceea ce face, peste propria lume, altfel spus, peste Lumea însăşi, ca atare.

Arhitectura a rămas ultima artă netrecută prin morală (este preluată, etic, deja de artă) şi ultima putere nereformată, pur decorativă. Arhitectura a rămas ultima artă de putere. Strategic, pentru a se recuceri pe sine, ar fi ca ea să redea peisajele tacticilor omului, să lase să se refacă omul-peisaj, peisajul omului. Să se abţină – pozitiv, luminos, afirmativ – să mai (supra-)construiască.

În afara arhitecturii, dincolo de ea, de, orice-ar face, zidurile ei (verticale sau orizontale), peisajul. Nu de asta simte ea nevoia să vorbească, să se justifice? Există ceva mai vorbăreţ, astăzi, decât arhitectura? Politica, poate. Nu întâmplător!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul