Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între revizuire şi fixare (IV)

        Alexandru George

În anii din urmă, atunci când, izbutind să ne eliberăm de tirania comunistă, am crezut că societatea românească a scăpat de urmele acesteia, iată că am ajuns să constatăm altceva şi să continuăm a face recriminări printre mai puţin necunoscutele motive de bucurie. Pentru scriitori şi pentru cei care urmăresc mersul literaturii fără specială pregătire, dar nu o dată cu luciditate, e clar că firea omenească urmează şi în acest domeniu un proces pe care marxiştii l-ar numi dialectic: pe de o parte, salută noul şi schimbările petrecute, iar pe de alta, ar vrea ca ele să nu le afecteze ceea ce ei au apucat şi selectat din trecutul lor evident consumat.

Nu e zi de la Dumnezeu şi nu e publicaţie din cele mai diverse părţi ale Ţării Româneşti sau din aria ce-i cuprinde pe toţi ce cunosc limba română în care să nu se facă simţită această aparentă contradicţie; eu, indiferent de rezultate şi de improprietatea expresiei le consider pe toate benefice, punând în lumină largul liberalism al societăţii în care ne aflăm, pe urmele sau alături de „Europa“. Dreptul de a exagera, de a greşi, de a nega sau minimaliza este recunoscut în civilizaţiile mai vechi, de care ne apropiem şi noi, indiferent de şocul resimţit de cei mai conservatori.

Am luat, aşadar, în discuţie articolul de certă importanţă al domnului Mircea Micu, Remember Marin Preda, în Luceafărul de dimineaţă şi, deşi l-am criticat în multe părţi, i-am recunoscut meritul de a fi descifrat cel mai bine unele particularităţi esenţiale ale unui scriitor despre care s-a scris totuşi mult, dar având acum o cotă nelămurită, în sensibilă scădere. (În fond, şi domnul N. Manolescu în Istoria sa critică îi recunoaşte foarte puţine merite, dar se  ocupă de ansamblul operei şi vieţii, pe foarte multe pagini, obligat de situaţia pe care Preda a avut-o într-o perioadă dată de timp – şi asta mi-a servit mie să recunosc încă o dată deosebirea dintre critică şi istorie li­terară).

Oricum, exagerările trebuie semnalate şi blamate, chiar dacă sunt comise de personalităţi de marcă, ba poate mai ales în acest ultim şi mai rar caz.

Voi alege ca model de negativism un eseu critic de certă atracţie, iscălit de domnul Mihai Zamfir, care pare a-şi întări prin el o acţiune  de revizuire ciudată prin radicalismul ei şi neaşteptată, cu care ne surprinsese şi Iluziile literaturii române de domnul E. Negrici, un adevărat scandal în sfera universitară şi academică; e vorba de o repunere în discuţie a personalităţii lui C. Dobrogeanu-Gherea, un nume important pentru istoria literaturii, dar şi a culturii politice româneşti (eu zic: de interes mai larg, european), dar care nu mai e citit azi aproape de nimeni. Aşadar, diferenţa dintre situaţie şi valoare îl apropie de mulţi alţi scriitori sau oameni de gândire şi e de luat ca atare.

Acest om care a poposit din Rusia ţarilor în ţara noastră pentru a-şi găsi un refugiu a fost o personalitate cu totul străină de tipul românesc de intelectual; a fost un aderent marxist, ceea ce-l deosebea de socialiştii noştri, care înjghebaseră un partid mai mult ca o variantă de bonjurism întârziat; nici poporanismul lui Stere nu l-a putut atrage şi nici nu s-a aliat cu el, mai aproape a fost de radicaliştii fraţilor Nădejde.

Cel care a semnat o vremea şi Ioan Gherea a fost un autodidact cu lecturi întinse, cu informaţii în mai multe limbi, cu acces la disputa de idei pe plan european modern.

La revista Contemporanul, numită aşa după Sovremenikul lui Dobroliubov, cred,  el a dat o variantă originală acţiunii sale, dar, după un timp, a văzut (fără a o recunoaşte) că marxismul nu se potrivea în ţări copleşitor agrariene, care nu desăvârşiseră revoluţia numită de socialişti  „burgheză”. Ca şi Rusia ţarilor, în cele două Principate abia unite într-un stat cu faţadă europeană, o elită civilizatoare şi proeuropenistă domina, conducea şi, dacă vrem, „exploata” o populaţie ataşată agriculturii, în mare proporţie analfabetă. Pe scurt, el a devenit un analist  al agrarianismului din noua sa patrie ceea ce e un titlu contrar marxismului, dar unde el a dat contribuţia sa analitică botezată de el „ştiinţifică” cea mai de seamă Neoiobăgia (1910, reeditată în 1921), în toiul disputelor în jurul marii reforme agrare.

Numai că, prin această pretenţie  ştiinţifică, el a intrat pe linia uneia din fraudele cele mai pline de urmări ale mar­xiştilor care au fost nişte vizionari, nişte profeţi, nişte idea­lişti, uneori animaţi de bune intenţii, dar în nici un caz nişte oameni de ştiinţă – cu Marx în frunte.

Domnul Mihai Zamfir îi impută lui Gherea acest păcat, dar atitudinea acestuia se explică prin orientarea generală a veacului, mai ales a vremii sale, spre ştiinţă, care urma să rezolve toate problemele oamenilor şi ale societăţii. E trecerea de la raţionalismul de derivaţie newtoniană la credinţa că problemele practice ale omului comun se pot rezolva prin dezvoltarea industriei, aşadar a tehnicii, care nu trebuie totuşi confundată cu ştiinţa.

De aici tonul apodictic, convingerile neclintite, dispreţul pentru alte direcţii de gândire, nesocotirea celor mai stridente contraziceri între teorie şi practică, intoleranţa aşa de ciudată la un om atât de blând, de binevoitor, cu figură şi comportare de apostol, simpatizat, de aceea, chiar de adversarii săi, de la N. Iorga la Gala Galaction şi chiar la T. Maiorescu şi B.P. Hasdeu.

Numai că ştiinţa ascultă de alte legi, ea e mult mai dubitativă, diversă, respectuoasă faţă de ipoteză şi atentă la verificarea prin rezultate. (De fapt, marea revoluţie în conştiinţa europeană n-a fost iniţiată de socialiştii germani sau francezi, dar nici de nebuloşii şi radicalii ruşi, şi cu atât mai puţin de „înaintaşii” englezi, ci de Darwin, care însă a elaborat o teorie în biologie cu rezultate contradictorii, dar stupefiante, şi care a dat naştere rasismului, cea mai notabilă consecinţă a sa pe planul vieţii sociale şi al ideologiei.)

O teorie „materialistă”, aşadar, şi atee, aplicată la oameni ca fiinţe animale, la problemele lor de viaţă, de fiecare zi, depăşind raţionalismul abstract de sorginte newtoniană, aducând soluţii în perspectiva unui viitor ce se confirmă. Pe vremea lui Gherea, în ţările occidentale,  omenirea a scăpat de foamete, s-a hrănit mai bine, şi-a prelungit durata vieţii. Chiar cei mai nevoiaşi vedeau că din direcţia lui Darwin şi Malthus se întrevede nu fericirea ipotetică a socialiştilor, ci prin roadele ştiinţelor naturii, ale biologiei îndeosebi, explozia pe care a produs-o Pasteur fiind adevărata revoluţie, cu efecte până azi. Iar înlocuirea cărbunelui cu alte combustibile a produs o nouă  schimbare radicală prin dezvoltarea hiperbolică a maşinismului, de care au profitat şi metafizicienii junimişti şi rivalii lor, marxiştii gherişti.

Faţă de toate acestea, marxiştii radicali au răspuns cu o altă escrocherie de mare anvergură: confiscarea ideii de revoluţie (care a încetat de a mai fi ceea ce era la origine, cu vreo câteva secole înainte) şi şi-au ataşat-o cu neruşinare de întreaga lor acţiune, trâmbiţând-o cu efecte în masele populare în toate părţile Lumii. Dar cei care au apucat sau chiar au trăit în timpul marxismului considerat în teorie şi într-o formulă statală ştiu foarte bine că nu a existat un regim mai reacţionar, mai steril în noutatea ştiinţifică şi să se fi impus mai greu inteligenţelor obtuze ale celor care ar fi trebuit să-l producă sau măcar să-l asimileze rapid. Nici o mare invenţie tehnică n-a venit din imperiul comunist de peste un miliard de oameni, aşa că de pomină au rămas eforturile „savanţilor” şi teoreticienilor marxişti de a combate atât teoriile lui Einstein, cât şi întreaga revoluţie a ciberneticii. Alte ipoteze de răsunet, precum psihanaliza sau structuralismul, au fost combătute cu furie ca nişte adevărate  crime.

S-a văzut încă de pe când mai trăia Engels că evoluţionismul cu expresia lui politică, reformismul ,ajunge să cucerească şi să „adoarmă” conştiinţele muncitorilor industriali care au descoperit în sindicalism (începând cu tradeunionismul englez) nu o soluţie, dar o foarte profitabilă şi generală ameliorare a situaţiei lor; prin muncă onestă şi fără tulburări,  în colaborare cu patronii care urmăreau scopul progresist al rentabilizării, mai ales prin aplicarea noilor invenţii (care depăşeau cu mult nivelul inteligenţei „celor de jos”), ei au ajuns la o bunăstare de neînchipuit, despre care sofistica marxistă pretindea că e o formă de exploatare mai gravă decât a sclavilor din Antichitate!

Gherea nu e chiar aşa de vinovat că a venit adus de valul unei orientări care-şi zicea, prin fraudă, „ştiinţifică”: era un curent al vremii până şi în politica culturală, cu efecte chiar şi la noi benefice; a fost o contraparte la idealismul maiorescian, într-un fel (prin faptul că el a fost un critic al valorilor junimiste), un continuator de alt stil al lui Maiorescu. El a explicat uneori stângaci sau impropriu pe un Caragiale, Eminescu, Coşbuc sau Vlahuţă, prin prisma determinismului social, mai apropiat de Taine decât de Marx (cum a arătat de mult E. Lovinescu) şi a fost mai ales un stăruitor analist de opere, ceea ce-i recunoaşte şi estetul G. Călinescu în câteva pagini mult depreciative din Istoria… sa, unde pentru a-l salva, i se recunosc doar merite de om cumsecade.

„Revizuirea” domnului Mihai Zamfir ţine seama de coordonatele istorice şi le precizează cu argumentele valabile bine întemeiate – dar cred că eseul său nu e totuşi gândit în perspectiva elaborării unei întregi istorii, ceea ce a făcut domnul N. Manolescu în recenta sa Istorie critică, unde situaţia criticului marxist, născător de discuţii, dar şi al unor linii de cercetare noi se cereau altfel semnalate. Nimeni (să zicem) nu-l mai citeşte pe Gherea, dar foarte mulţi l-au citit chiar sub regimuri politice ostile.

Cât priveşte zdrobirea sa de către Maiorescu printr-un mic fragment din Contraziceri? (1892), ea nu poate fi pusă în contul paginilor sale cele mai glorioase; eu chiar l-aş trece printre cele care-i dezvăluie tocmai insuficienţele. Mentorul junimist nu-i răspunde plenar sau în punctele esenţiale, ci într-unul foarte vulnerabil, în spirit avocăţesc. Mai grav, încă, el nu o face sub proprie semnătură, ci regizează o campanie de exterminare prin ciraci: M. Dragomirescu, P.P. Negulescu, G. Bogdan (ulterior Duică) şi S. Mehedinţi, dar şi D. Evolceanu, marea speranţă a criticii junimiste, au fost puşi la contribuţie împotriva lui Gherea, dar mai ales a orientării sale, cu un efect disproporţionat faţă de aşteptări. (De la Roma, Duiliu Zamfirescu, un adevărat maiorescian, făcea apeluri disperate către mentorul junimist de a lua pe seama sa bătălia care s-a sfârşit în coadă de peşte, de fapt stingându-se din alte cauze, cele mai neprevăzute.)

Critica lui Gherea şi-a pierdut treptat actualitatea nu doar pentru că el însuşi a părăsit-o, ci pentru că situaţia literaturii române după 1900 s-a schimbat considerabil; au apărut o sumă mai ales de poeţi care, continuând firul influenţei franceze, peste capul Junimii, au însemnat zorile modernismului, considerat pe atunci sub egida simbolismului. Şi faptul că majoritatea lor au avut contacte cu Macedonski şi chiar i-au frecventat cenaclul nu înseamnă că au fost determinaţi de acesta, ci a fost o legătură de connaturalitate între un I. Minulescu sau I. Pillat, un Bacovia şi un Ion Theo, ei continuând o linie, dar nu cea a lui Eminescu, Vlahuţă, eventual P. Cerna.

Lenta dispariţie a gherismului a decurs din ceea ce unui contemporan aşa de atent şi cu privirea aşa de pătrunzătoare ca Maiorescu n-ar fi trebuit să-i scape: că, între timp, trecuse o generaţie, două, apăruse un public cult mult mai numeros decât prevăzuse el, cu alte gusturi şi altă educaţie estetică, din care se desprinseseră câţiva poeţi, dramaturgi şi chiar eseişti reprezentativi, dar el nu a tras fireşte concluzii, a rămas ca un fenomen anacronic şi critica discipolilor săi imediaţi se re­simte şi ea de aceasta.

Pentru naţionaliştii cei mai obtuzi de atunci, Gherea era un intrus, un străin, un aventurier care tulburase opinia publică vreme inadmisibil de îndelungată; în conformitate cu  evoluţionismul aşa de lent al Junimii, el, ca şi barocul H. Sanielevici, celălalt marxist cu al său Curent nou, însemnau o formă periculoasă fără fond, de fapt, şi Gherea, ca şi extravagantul marxist, cu acţiunea  lui paralelă, dovedind primatul ideii şi, deci, al ideologicului asupra „necesităţilor” unei societăţi, infirmând poziţia maioresciană.

Toată literatura apărută în jurul lui 1900 contrazice cele afirmate  de conservatori despre progres, chiar şi optimismul abstract al lui Maiorescu, cel care nu nega categoric în felul unui Carp, dar mai ales Th. Rosetti, dar îl presupunea într-un viitor foarte îndepărtat. În fond, şi ei erau nişte ideologi, ca şi marxiştii, dar nu-şi  spuneau aşa; erau nişte oameni „de principii”, la care intelectul şi cultura stăteau pe un plan mult superior experienţei practice, chiar dacă, apucând vârstele cele mai înaintate printre contemporani, au avut ocazia să vadă imensa diferenţă dintre România în timpul Primului Război Mondial şi provinciile turceşti în care se născuseră şi care nu figura până târziu pe hărţile Europei.

Principatele dunărene (mai puţin Moldova de dincolo de Prut) au trăit de pe la începutul secolului XIX (1820) într-o continuă şi treptată schimbare în bine, pe care eu, în eseurile mele risipite mai ales după 1990, le-am numit „o revoluţie cu repetiţie”, căci a fost un progres cu acelaşi sens, condus de o elită socială şi intelectuală de extremă inteligenţă şi abilitate, din care n-au lipsit nici  ecleziaştii, de la „dascălii” atât de vizibili la preoţii de mir şi până la capii bisericii. Or, marxiştii de la noi şi de pretutindeni şi-au însuşit prin fraudă ideea de revoluţie, cum făcuseră şi cu ştiinţa, dar Gherea a fost mult mai discret cu prima, deoarece prea văzuse că e contrazisă la noi de realităţile efective. (O altă însuşire  echivalentă a marxiştilor a fost aceea de a se intitula „partid”, când formula lor de existenţă,  scopurile lor şi metodele de luptă erau ale unei organizaţii totalitare, „partid” fiind o expresie a admiterii pluralităţii, mai cu seamă a democraţiei de tip burghez.)

Gherea a părăsit literatura, dar nu şi ideologia; rolul lui cultural a rămas eminent şi tocmai Istoria trebuie să i-l recunoască.…De fapt, ca şi Maiorescu, aşa cum face în ambele cazuri G. Călinescu în marea sa Istorie (din 1941), dar nu şi mult mai severul N. Manolescu şase decenii mai târziu, cu Gherea, care, să nu uităm, a însemnat chiar pe plan european-mondial  o noutate prin aplicaţiile sale la literatură. Dar, deşi aventura lui în mica şi agrara Românie a însemnat un moment de criză a marxismului, el nu s-a dezis de la aceasta şi, în numele lui, a osândit Revoluţia bolşevică în  ultima sa declaraţie publică, rostită cu limbă de moarte. El s-a  afirmat atunci ca un marxist ortodox, unul din primii din lume care au pus un diagnostic just vorbind dinlăuntru. Istoria tragică pe care am trăit-o şi noi l-a confirmat pe deplin.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul