Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Persuasiune şi politică

        Eugen Octav Popa

O carte curajoasă din partea domnului Bryan Garsten, asta e sigur. Ba chiar, având în vedere tendinţa generală în evaluarea lucrărilor umaniste – simţul mereu în gardă pentru nepermise scăpări de subiectivism –, o vom califica drept o carte „bărbătească”. Poziţia autorului nu numai că este complet accesibilă, perfect atacabilă şi destul de dificilă, dar apare încă din titlu, fără ocolişuri, fără survolaje precaute şi exprimări reţinute. Întrebarea sună astfel: „Sunt oamenii capabili de judecată practică în problemele publice?”. Recunoaşteţi poate această direcţie polemică din alte arii ştiinţifice (psihologii dar mai ales sociologii se întreabă şi ei acelaşi lucru, apoi filosofi, oameni ai ştiinţelor politice, antropologi etc), aşa încât Bryan Garsten nu face decât să (a)tragă în zona retoricii o dezbatere destul de veche şi tocită. Unghiul de investigare ales va fi persuasiunea – retorica văzută simplu drept „discurs menit să persuadeze” – iar obiectul de studiu nici mai mult nici mai puţin decât noi toţi. Cum funcţionăm în politică în faţa persuasiunii? Este persuasiunea un termen simpatic pentru ceea ce este de fapt manipulare sau, cum se spune, intrat pe sub piele (i.e. linguşiri, insistenţe, servicii etc)? Direct spus: merită persuasiunea salvată?

O întrebare firească: „Salvată de la ce? Cine o ameninţă?”. Aici lăudabila intuiţie a autorului – care l-a adus spre o asemenea dezbatere – a ratat din punctul meu de vedere ţinta. Exemplele aduse în discuţie sunt antiretoriştii-şefi Kant, Hobbes şi (sic!) Rousseau. Ar fi fost perfect (şi realmente textele aduse în discuţie dezvăluie ceea ce am numi „mişcarea îndoielnicilor” în judecata naturală), dar nu sunt aceşti geniali filosofi uşor bătrâni? Poate sunt eu pretenţios, dar nu seamănă asta cu un încercarea de a găsi un medicament pentru Marea Ciumă? E, bineînţeles că un asemenea medicament este în perspectivă util, dar o fi socotit să sugerezi că răspunzi unei ameninţări de ieri de azi? În sfârşit, trecem peste acest posibil om de paie.

Atât Kant cât şi Hobbes, iar într-o formă mai ciudată şi Rousseau au în comun (1) „neîncrederea fundamentală pentru opinia şi judecata umană” dublată de o (2) „suspiciune modernă pentru retorică şi persuasiune”. Să amintim, chiar dacă doar în treacăt, că persuasion are drept părinţi etimologici termeni ca „suave” sau „sweet”, condiţii în care – va spune iluminismul – e greu să-ţi păstrezi cumpătul faţă de retorică. Ceea ce s-a numit „estetizarea” retoricii a fost pe de-o parte reducerea ei la un soi de figuraţie lingvistică preponderent ornamentală, iar pe de altă parte construirea unei teorii politice din care să poată fi exclusă. De aici încolo, fiecare cu soluţiile sale.

Pentru Hobbes soluţia este alienarea judecăţii şi scumpărarea ei definitivă de către suveran (singura soluţie, ori altfel bellum omnium contra omnes). În concepţia lui Kant, judecata – materie primă failibilă – va trebui să se stăpânească sau să se universalizeze în Raţiune, caracterizată şi ea de legi şi imperative la fel ca suveranul hobbesian. Rousseau aterizează aproape ciudat undeva la jumătatea distanţei dintre alienare poiltică şi alienare trans­cendentală spunând, în mare, că: „Judecata umană este ceva esenţialmente util, dar care nu poate fi folosit decât în măsura în care posesorul ei s-a identificat cu postura de cetăţean” (util dar deocamdată nefolositor, iată ...). Aşadar, fie că este vorba despre un Suveran protectiv şi generator de Commonwealth, fie că este vorba despre o Raţiune în caracter public – în care fiecare are un cuvânt de spus –, fie despre o „suveranitate internalizată” în cazul cetăţeanului lui Rousseau, rezultatul trebuie să fie acelaşi: cât mai puţin loc pentru exercitarea elocvenţei, a persuasiunii şi a oricăei forme de retorică. Hobbes merge până acolo în care proclamă excluderea metaforelor din limbajul public (uşor ridicol, observă Garsten, în condiţiile în care acesta „nu doar şi-a umplut cartea cu metafore [vezi metafora lanţurilor care leagă urechea omului de gura suveranului], dar a şi numit-o printr-o metaforă!”).

De cealaltă parte – trecem aşadar către tabăra „pro-retorică” – lucrurile nu sunt cu mult mai clare sau mai uşor de susţinut. Dacă în cazul lui Aristotel, ideile sunt relativ simple (convins de faptul că oricum adevărul este mai persuasiv decât falsul iar judecata se învaţă prin exerciţiu, a situat retorica în acelaşi raport faţă de ştiinţă ca şi dialectica), în cazul lui Cicero, celălalt mare avocat al apărării persuasiunii, lucrurile sunt ceva mai complicate – deşi nu într-atât încât să constituie un „proretorism” profund ori definitiv. Rapid spus, şi în cazul lui, scepticismul vizavi de orice încercare de încastrare a judecăţii în principii (fie ele de natură să stabilizeze zona politică) a dus la formarea unei conexiuni între opinie şi cunoaştere, drept pentru care oamenii supuşi „radiaţiilor retorice” căpătau un compas moral pe care se putea toată lumea baza. Era convins aşadar, doar de principiul „capacităţii de judecare”, era convins doar de scepticismul său. În ce măsură aceste lucruri mai contează azi? După părerea mea, într-o singură, restrânsă perspectivă: ceea ce reuşeşte Garsten este să pună în oglindă două tipuri de retorică politică, să dezvolte şi să citească atent două feluri de a argumenta poziţii opuse în literatura cu pretenţii a filosofiei politice. Dacă persuasiunea merită sau nu salvată, dacă întradevăr o paşte vreo năpastă (chiar şi una iluministă), aceste puncte rămân relativ nerezolvate (sau rezolvate îndoielnic în ultimul capitol cu o mini-teorie politică de sorginte americană schiţată pe fugă în câteva pagini). Ceea ce reuşeşte Garsten este să sugereze printre rânduri o teză infinit mai importantă: s-ar putea să fim sau să nu fim capabili de judecată practică în politică. Însă după ce vom afla, s-ar putea să urmeze întrebarea: şi cum e mai bine?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul