Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Culmea comediei la Piatra Neamţ

        Mircea Ghiţulescu

 George Volceanov a tradus din ungureşte o  „farsă atroce”, Soldaţii, scrisă nemilos de Zalán Tibór, dramaturg, poet, eseist şi om de teatru din Ungaria  aparţinând generaţiei 80. Era să zic „dramaturg fruntaş” dacă traducătorul nu folosea acest cuvânt pentru personajul principal al piesei,  ultimul grad militar la români, singurul  deasupra soldaţilor de rând. Fruntaşul lui Zalán ţine sub teroare o familie cumsecade pentru a pune la încercare tăria de caracter a omului. Nu pentru a cuceri ci pentru a demonstra. Parabola,  pe scurt, este că în casa măcelarului cu o nevastă şi două fete (care nu-i suportă meseria sângeroasă) dau buzna trei militari care  o siluiesc pe soţie şi le ameninţă cu acelaşi tratament şi pe fete. Acţiunea se petrece în plin ospăţ la care participă preotul satului, învăţătorul, şi îndrăgostitul de soţie ce va deveni eroul unei piese antieroice. Pe undeva prin apropiere se află  Örkeny Istvan cu Familia Toth,  jucată insistent şi paradoxal în România lui Ceauşescu. Dar Fruntaşul  - ca să punem şi noi lucrurile la încercare - nu este un militar adevărat ci autorul însuşi care testează prin parabolă limitele tăriei de caracter şi ale credinţei. De aceea în partea  a doua acţiunea se mută în Biserica pângărită  în care fruntaşul joacă şah cu cartuşe de mitralieră, un fel de ruletă rusă pe viaţă şi pe moarte. Măcelarul (sau Casapul, cum traduce Volceanov) este interpretat onest de Tudor Tăbăcaru  care  nu  găseşte, însă,   fizionomia de victimă a rolului. Era mult mai bine în comedia lui Alexandru Dabija (vom vedea mai jos) cu figura sa de Bourvil - pentru cine îşi mai aduce aminte de marele comic francez. În schimb, Loredana Grigoriu, cu o prezenţa ei de tragediană este perfectă în rolul soţiei care se prostituează  sub ochii îngroziţi ai familiei.

Ce a rezultat din toată această joacă de-a războiul? „O curvă şi un asasin” -  spune Agnes (interpretată cu răutate inocentă de Andrea Gavriliu) vorbind despre mama ei şi iubitul soră-si. Asasinul este iubitul care nu suportă ca Eva să fie violată. Eva /Nora Covali e mai supusă dar mai   incoloră.  Ajungem astfel la Cezar Antal/ Fruntaşul cu prezenţa lui, repetăm, mai mult filozofică decât războinică. Important  este că Szabo K Istvan creatorul spectacolului  ştie acest mic secret al piesei,  anume că nu este un război în toată legea ci o ipoteză  filozofică şi religioasă. Invazia  Fruntaşului cu cei doi soldaţi ai săi, Krausz şi Floarea (pentru amestecul de nume româneşti şi ungureşti răspunde traducătorul) nu este un război ci ipoteza unui război.  Drama nu este nici pe departe militantă pe direcţia antimilitaristă ci prelucrează teorii existenţialiste cu care autorul pare familiarizat. Şi anume „situaţia limită” a lui Jean Paul Sartre care te  obligă să alegi, să optezi, să strici totul prin „opţiune”. Fruntaşul nu este un militar ci un filozof sadic care testează traseul de la eroism spre laşitate. Ameninţat cu forţa, Omul, în versiunea lui Zalan Tibor renunţă la toate valorile civilizatiei, culturii, şi religiei. Este  un spectacol patetic ca şi drama într-un decor admirabil semnat de Csiki Csaba, cu un spaţiu realist în faţă şi altul, înalt şi adânc, în fundal unde Omul este  crucificat pentru a doua oară. Singurul care s-a revoltat împotriva forţei (îndrăgostitul Bo­roş) este ucis pe cruce într-o efigie ce concentrează întreg sensul piesei.

Ediţia 24 a Festivalului de la Piatra Neamţ s-a deschis în stil profesionist cu  spectacolul lui Alexandru Dabija după comedia lui Alfred de Musset Cu dragostea nu-i de glumit (1834). Spaţiul ales de regizor este cum nu se poate mai fertil pentru comedie pentru că acţiunea se desfăşoară într-o podgorie franceză unde se bea pe rupte. Philippe se întoarce acasă cu o diplomă de doctor, un doctorat de care de Musset face o băşcălie infinită şi pe bună dreptate pentru că  junele doctor este mult mai interesat de fetele  din sat decât de sănătatea lor. Philippe face şi desface toate  iţele iar  Dragoş Ionescu /Philippe este un titirez dezarticulat, cu elemente de clown, de cele mai multe ori simpatic. Nu totdeauna, e adevărat, uneori e mai căznit. E frumoasă revederea după “anii de studiu” cu fetiţele din copilărie devenite nubile dar mofturoase. Astfel că Philippe o vrea pe Christine, dar o seduce pe ţărăncuţa Rosette cu care îşi petrece vremea la “şipoţel”.  Christine îl refuză cu toată forţa pe care i-o insuflă mânăstirea din care tocmai a ieşit garantată de însoţitoarea ei, călu­găriţa Pluche dar este mult prea slabă în confruntarea cu amorul. Numai Rosette se aruncă înainte cu capul, mai ales că Philippe îi oferă medalionul de argint primit de la scumpa lui mamă. Era cât pe ce să  să reuşească un mariaj  surpriză cu fiul burghezului Etienne.

Este un iureş comic cu toate personajele puse în priză, un iureş care se încheie incert dar reflexiv: Christine îl acceptă pe Philippe aşa “dualist” cum se arată. Mai mult, admite să o consoleze pe rivala sa Rosette, dar se întoarce cu medalionul dăruit de Philippe pe care îl expune publicului privind în gol… Dabija aruncă o nedumerire, nu oferă un răspuns: Este bine să provocăm,  fie chiar în joacă, nefericirea altora ?  Dintre multiplele soluţii scenice cea mai fericită este compromiterea comică a personajelor. Oricât ar părea de serioase, vor avea un refren comic de mare efect. Andrea Gavriliu/ Christine se încurcă sistematic în perdeaua uşii în momentele cele mai solemne chiar dacă joacă un rol de ingenuă. Dragoş Ionescu/Philippe repetăm, joacă un clown liric, Pluche este o bigotă ridicolă într-un rol caricaturizat din abundenţă de Adina Suciu, Isabela Neamţu/ Rosette este  o naivă plină de poezie, Victor Giurescu ( Etienne) are cel puţin două momente comice de mare succes cu balustrada si asaltul ratat împotriva fiului său, ca să nu mai vorbim de preoţii Balthazar şi Blasius într-o ebrietate perpetuă jucată cu simţul măsurii de  Cezar Antal şi  Tudor Tăbăcaru. Culmea comediei este că totul se desfăşoară pe fondul unui cap de măgar (poate măgarul din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, reminiscenţă din Pyram şi Thisbe de la Odeon…) care se clatină dojenitor la fereastra din fundal, stupefiat şi el de nebunia dragostei schimbătoare. O surpriză pe care simt nevoia să o fac publică este caietul program compus de Genţiana Ionescu şi Ciprian Iorgu, un unicat făcut de mână în stilul acelor albume de amintiri ale adolescentelor la absolvirea liceului în vremurile când lumea era sentimentală. Este unul dintre acele obiecte pe care nu le arunci  ci le păstrezi ca pe un obiect de artă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul