Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Două camere separate: Prejudecata şi Umanitatea

        Gina Şerbănescu

În luna octombrie, publicul bucureştean a putut vedea la Teatrul Odeon spectacolul „Flashback” (care a avut premiera la Tea­trul „Alte Feuerwache” din Koln), o creaţie a coregrafului Massimo Gerardi. Spectacolul este o coproducţie „movingthatre.de“ (Germania) şi Arcub şi îi are în distribuţie pe Răzvan Mazilu (care care este şi creator al costumelor spectacolului), Lisa Gropp, Luca Marchioro şi Nicholas Robillard.

În 1984, Michel Foucault a murit de SIDA. Şapte ani mai târziu, scriitorul P.V. Tondelli, autor al romanului Camere separate, care stă la baza scenariului spectacolului analizat în prezentul articol, a avut aceeaşi soartă. Perioada în care Foucault şi-a conştientizat boala a fost, poate,  cea mai fertilă în planul elaborării tehnologiilor politice ale corpului, prin care Foucault schimbă efectiv istoria gândirii. Corpul măcinat de moarte devine paradigma care modelează o întreagă istorie a pedepsirii, a sexualităţii, a abordării politice ancorate în raportarea diverselor culturi la problematica atât de complexă a corporalităţii.

Culturile sunt camere separate de graniţa fragilă a înţelegerii corpului. Prejudecăţile legate de orientări sexuale trasează camere separate în care sunt închise voci care tind să fie sufocate în viaţa de zi cu zi.

Flashback este un spectacol despre acest tip de camere separate, despre multe tipuri de camere separate, între „mine” şi „tine”, între „noi” şi „ei”, între bunul-simţ de a nu judeca ceea ce nu poate fi cunoscut până la capăt şi ceea ce pot recunoaşte, între prejudecată şi abţinerea de la judecată…

În ultimă instanţă, graniţa fragilă este instituită între viaţă şi moarte… Această graniţă l-a ajutat pe Foucault să legifereze corpul ca bornă fundamentală în istoria gândirii… Aceeaşi graniţă l-a determinat pe Tondelli să scrie despre iubire… Iubirea dintre doi oameni. Întâmplător, bărbaţi… La finalul spectacolului nu am putut să nu mă întreb dacă toţi cei care aplaudau frenetic performanţa coregrafică şi interpretativă  a artiştilor erau eliberaţi şi de prejudecăţile care încă trasează un drum lung până la înţelegerea diferenţelor…Auzim uneori replica: „E gay, dar eu accept asta!”. Accepţi? Cine dă dreptul cuiva să se erijeze în poziţia privilegiată a celui care „acceptă”? Acest tip de afirmaţie instituie o nouă graniţă între ceea ce e asumat ca normal şi ceea ce intră în alt univers de discurs. Ideea nu e acceptarea, ci ruperea perdelei dintre camerele separate. Despre acest tip de criză a gândirii  este spectacolul coregrafului Massimo Gerardi, al cărui protagonist este dansatorul şi coregraful român Răzvan Mazilu.

Flashback este poetizarea corpului măcinat de moarte şi plasat într-un context în care femininul şi masculinul îşi schimbă locurile. Acest carusel al polarizărilor este reflectat într-un limbaj coregrafic în care gestualitatea concisă şi percutantă alter­nează cu expresii corporale lirice, niciodată patetice. Interpretarea celor patru protagonişti are un mare merit în transmiterea acestui tip de limbaj.

Aşa cum era de anticipat, Răzvan Mazilu a asimilat foarte bine modalitatea coregrafică discursivă a lui Massimo Gerardi, tocmai pentru că în ea rezidă acest tip de contraste pe care le putem găsi şi în universul de expresie al lui Răzvan Mazilu. A ne întreba dacă Mazilu e diferit sau inedit în raport cu alte spectacole mi se pare inutil şi ar ţine strict de teama - perfect umană, până la urmă - de a nu ne repeta. Ceea ce mi se pare important e faptul că un artist român integrat unei producţii internaţionale a înţeles şi a asimilat perfect la nivelul expresiei corporale mesajul configurat de coregraful şi dramaturgul spectacolului. Prin acest tip de înţelegere şi transmitere a mesajului ne-a asigurat şi pe noi, privitorii spectacolului, că ne putem baza pe capacitatea limbajului nonverbal de a transcende aparentele camere separate dintre culturi.

O contribuţie importantă la construcţia spectacolului o are dramaturgul Achim Conrad. Dramaturgia de dans este o specie cu totul diferită de ceea ce înţelegem în mod normal prin dramaturgie. Dramaturgul de dans este cel care punctează jaloanele fundamentale ale traseului parcurs de ela­borarea unui scenariu coregrafic şi a unui limbaj de dans specific. Ceea ce reuşeşte Achim Conrad este stabilirea unui echilibru între text şi mişcare, între neutralitatea cuvintelor şi lirismul universului coregrafic al lui Massimo Gerardi.

Un alt element important este prezenţa feminină în spectacol… Este, probabil, vorba de introducerea unui principiu feminin, menit să accentueze şi să catalizeze erotismul masculin.

Flashback este un spectacol interdisciplinar, o  îmbinare fericită între artă video, teatru, coregrafie… E drept că, în condiţiile în care arta contemporană nu poate exista decât ca sinteză între arte, sintagma „spectacol interdisciplinar” ar trebui catalogată ca fiind pleonastică. Pentru a evita pleonasmul, rămâne să spunem că Flashback este un spectacol contemporan, care exploatează teme universale: corpul ca bornă între viaţă şi moarte, prejudecata ca graniţă între ceea ce este catalogat ca normal şi ceea ce este trăit ca real etc. „Corpul: suprafaţă de înscriere a evenimentelor (în vreme ce limbajul le marchează, iar ideile le dizolvă), loc de disociere a Eului (căruia încearcă să-i imprime himera unei unităţi substanţiale), volum în perpetuă măcinare. Genealogia, ca analiză a provenienţei, se plasează, prin urmare, la joncţiunea dintre corp şi istorie. Ea trebuie să arate corpul marcat de istorie şi istoria ruinând corpul”. Acesta e un adevăr universal afirmat de un om (Michel Foucault) care a trăit şi a iubit altfel decât este universal acceptat. O victimă de geniu a separării dintre camera prejudecăţii şi camera umanităţii. Un adevăr care transpare fără echivoc în Flashback.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul