Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Conservatorism în stare pură

        Alexandru George

Am încheiat articolul meu precedent cu afirmatia despre conservatorismul „oamenilor de cultura“, în rândurile carora am îndraznit a ma considera si pe mine, fapt de oarecare mirare. Si înca una dubla, pentru ca eu ma consider un simplu cititor care fac unele comentarii în câmpul culturii, al literaturii si artei – mai ales literare – si, apoi, pentru ca prin criticismul care m-a consacrat, uneori în defavoarea mea, eu par a refuza ceea ce îmi este transmis pe firul unei traditii. Or, nu e chiar asa; critica si liberul examen au constituit unele dintre cele mai frumoase legatii ale vechii noastre culturi din era sa liberala de dinainte de comunism si care a strabatut si acel deceniu tulbure, de tranzitie la totalitarism, 1938-1947, pe care eu l-am apucat,  în care mi s-au cristalizat unele optiuni nici pâna azi abandonate si pe care le-am slujit ca eseist, ca traducator si, nu în ultimul rând, ca autor de literatura de imaginatie.


O observatie pe care am facut-o des, pentru ca se verifica în timp si în cele mai variate spatii, e ca nu exista un conservatorism în stare pura: în cultura noastra politica si literara, Maiorescu a fost un conservator consecvent (dar si un liberal ca mentalitate), în actiunea publica a fost si un revolutionar care a cautat sa impuna o noua directiune a Adevarului în stiinta si a Esteticului în arta. Tot un conservator prin formatia clasica (profesor de limbi moarte), dar, ca si Maiorescu, un liberal în actiunea sa si ca mentalitate a fost E. Lovinescu, promotor al „modernismului“ si istoriograf al triumfului liberalismului politic. În schimb, Ibraileanu, socialist în tinerete si revolutionar politic, fie si în forma mai temperata a „poporanismului“, a fost un retrograd în orientarea estetica, un neîntelegator al modernitatii pe care celalalt o acceptase ca pe o totalitate istorica.


(Un caz relativ ciudat, dar nu extrem de rar în concertul vremii, a fost Mihail Dragomirescu, esteticianul si criticul literar pomenit acum mai mult pentru virtutile sale negative, de neîntelegator al literaturii mai noi si  de legislator sistematic în cadrele unei „stiinte a literaturii“. El a fost initial un junimist, cu maxima apropiere de T. Maiorescu si de cercul Convorbirilor literare, pe care le-a si condus o vreme sub aspect literar; ca  si maestrul sau, s-a manifestat în spirit ca un liberal, trecând apoi sub steagul lui Take Ionescu si în sfârsit la Viitorul  înca mai marcat liberal. Si, totusi, el si-a încununat opera filosofica prin Integralismul în care, spun cei foarte putini care l-au citit, ar fi pus bazele teoretice ale legionarismului – în fapt, fara sa vrea, ceea ce i-ar fi smuls tardive regrete pâna la lacrimi.)


Dar toate aceste lucruri ciudate, minu­nate, s-au produs în era liberala, ele con­stituind pe atunci normalitatea. Acuma nu se întrevede o întoarcere la ele, mentalul popular si cel „intelectual“ ar trebui nu reeducate, ci pur si simplu educate. Pentru ca, dupa Eliberarea post-decembrista, majoritatea acestora, la care s-au adaugat si „filosofii“ (care nu existau înainte) s-au îndreptat spre solutiile falimetare ale Istoriei în genere, dar si ale Istoriei noastre: taranism, socialism, legionarism, trairism, în fine, conducerea autoritara, practic vorbind dictatoriala, cu înclinatii spre totalitarism. Numai ca, pentru a îndeparta aceste umbre nefaste ale trecutului nu e de ajuns instituirea unui climat de libertate, ci o întreaga politica pornita de sus pentru a se promova democratia, cu etapa obligatorie: liberalismul, asa cum a existat timp de un secol în vechea Românie.


Odata cu comunismul s-a produs o catastrofa fara precedent. Nu o simpla rasturnare, ci o siluire a constiintelor cu salvarea doar în oportunism, în fals si minciuna. Si, în acest climat, au fost educate doua-trei generatii, de fapt malformate fara sperante. Siberia Spiritului, acea foarte justificata caracterizare pentru o întreaga era, a cunoscut unele schimbari în bine, unele accidente fericite si reveniri, unele mutatii în politica Partidului. De ele s-a profitat, dar recunoscându-li-se caracterul exceptional, încât nu poate fi celebrata ticalosia pentru ca n-a fost absoluta si nici luat ca reper profitul pentru totdeauna a ceea ce, în anumite circumstante, a fost mai putin ticalos.


În clipa de fata, cei  chemati sa aduca la normal literatura si climatul ei verificat în trecutul non-totalitar sunt scriitorii valorosi, dar mai ales criticii din generatia ’60-ista care detin pozitiile cheie ale procesului cultural în aproape douazeci de ani de libertate. (Am amintit de ca­zul lui Marian Popa, întrucâtva aparte, ca autor al unei uriase si foarte pretioase Istorii a literaturii, care la prima vedere nu-si lasa detectabil caracterul saizecist, motiv pentru care a parut colegilor sai de generatie o opera scandaloasa, mai mult provocatoare. Dar un alt exemplu semnificativ dintre cele care ne stau la dispozitie este cel al lui Ion Simut, mai tînar decât precedentul si care face parte dintr-o serie de carturari formati  selenar, pentru care ce s-a scris în comunism reprezinta un  câstig,  oricum, si el trebuie retinut. Or, în calitatea sa de profesor, Simut  înclina spre ideea de model ferm, de canon, care de fapt nu apartine lui E. Lovinescu si succesiunii acestuia, adica obligatia revizuirii.


Dar aceste doua carti sunt opere de judecati libere, spontane, fara spirijnul vreunei institutii care sa le poata „impune“, mai ales prima. Cele mai multe încercari de a bloca revizuirea necesara si a reface, nu din spirit de fronda, tabelul valorilor (numit acum „canon“) vin de la universitari, de la oameni de prestigiu care îsi închipuie, ca M. Zaciu, ca se poate publica o carte de acest fel, conceputa si chiar redactata în comunism, acum, în regim liberal. Si esecul acestei monstruozitati la care profesorul clujean a luptat pâna la ultima suflare a vietii nu i-a descurajat pe altii.


Eugen Simion, cu o întreaga echipa, se straduieste în acelasi sens si, dupa atâta amar de vreme, dictionarul sau de scriitori români nu s-a încheiat; cu fiecare volum în plus, el îsi sporeste sigur anacronismul. Printre cei care au facut o cariera nemeritata în comunism, Ion Rotaru are la activ o istorie a literaturii române pe care într-o varianta post-decembrista, aranjata pentru circumstanta, el a dus-o la patru masive volume [mai exact cinci, n. red]. Dupa care si-a dat duhul. A participat la „lansare“ si apoi s-a întors acasa si a închis ochii pe veci... Un erou, în felul sau. Un erou al credintei ca dupa decembrie 1989 a avut loc o simpla schimbare în sensul rotatiei de cadre, asa cum practica tovarasul Ceausescu, dar ca sistemul a ramas în picioare si esti „bun“ cu orice produs care-l serveste.


Si Dumitru Micu îsi amplifica o istorie mai veche.  La felul sau de a scrie va trece cu mult de volumul IV si, daca Pronia Divina îi va mai darui câtiva ani, va ajunge la zece volume cu certitudine. Si el este un „cadru“ universitar, ca si Irina Petras si altii de la care generatiile mai recente asteapta „îndrumari“... Si ne mai miram ca cei foarte tineri au întors spatele unei întregi literaturi cu istoriografii si criticii ei cu tot!


Exprimându-mi acest soi de nedumeriri si mari îngrijorari, caci spiritul meu conservator nu se împaca cu nihilismul ca solutie generala în cazul unor erori ce pot fi corectate, m-am ales cu replica unui prieten care nu e nici critic, nici autor de scrieri belestristice, ci lingvist, destul de atent la cele ce se petrec în literatura noastra:


- Cum ai vrea sa-si „revizuiasca“ optiunile artistice, si s-o faca în public, din moment ce toti acesti oameni de treaba si-au edificat o cariera, si-au stabilit o reputatie observând si comentând entuziasti eruptia în literatura a unui Fanus Neagu sau Adrian Paunescu, au asistat si au admirat performantele kilometrice ale unui Paul Anghel, l-au distins pe Marin Preda de I. Lancranjan si i-au privit extatic pe un Geo Bogza sau G. Calinescu? Primul lucru pe care s-au grabit sa-l faca a fost sa sustina ca în comunism n-a fost asa rau, ca s-au scris si opere bune si s-au revelat scriitori mari.


Politica actuala de aparare si mentinere a patrimoniului nostru national, provenit indiferent de la cine, se prelun­geste prin actiunea simpla a profesorilor care-si fac datoria: apar anual zeci de teze de doctorat, de licenta, de masterat care nu pot decât sa „valorifice“ clasici de-a valma si capodopere cu duiumul, omologate prin comentare. Ele depasesc fatalmente un canon, orice fel de canon care e prin firea lucrurilor restrictiv si  care exclude ideea revizuirii de tip lovinescian. Aceea pe care o vede posibila Ion Simut printr-o frumoasa contrazicere.


Ca sa nu mai spun ca actiunea marelui critic a fost fireasca mentalitatii predominante pe vremea lui si, asa cum s-a vazut mai târziu, nu a fost marcata de negativism. Pe când, acum, traim urmarile unui fapt fara precedent în cultura noastra prin ocupatie sovietica si impunerea unui regim tiranic, ceea ce confera revizuirii alt rol, nu doar mult mai vast, dar si cu alta semnificatie: una reparatoare si restauratoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul