Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eminescu la Berlin sau noutăţi în eminescologie

        Dan Cristea

 

Sejurul lui Eminescu la Berlin începe în 1872, toamna târziu, şi se sfârşeşte după aproape doi ani, în vara lui 1874. Poetul-doctorand se înscrie în decembrie 1872 la Facultatea de Filozofie a Universităţii „Friedrich Wilhelm“ (cum scrie Ilina Grigori, „Studiul la Universitate a constituit de fapt unica raţiunea a prezenţei lui Eminescu la Berlin“), frecventează regulat cursurile, timp de patru semestre (1872/73 şi 1873/74), are, printre profesori, adevărate somităţi academice ale timpului, precum Eugen Dühring, Moritz Lazarus, Karl Richard Lepsius, Eduard Zeller, dar părăseşte oraşul, devenit recent „capitală imperială“, în 1871, fără a-şi lua doctoratul promis, deci fără diploma care să-i permită să ocupe postul de profesor în ţară, la Universitatea ieşeană.

În ce priveşte perioada berlineză din viaţa lui Eminescu, părerile biografilor converg în a o vedea mai degrabă ternă, cu efecte mai curând dezolante la capitolul activităţii literare. G. Călinescu reţine cu precădere aspectele de nemulţumire în Viaţa lui Mihai Eminescu, insistând pe o schimbare caracterologică a firii omului : „Dacă în privinţa studiilor se poate vorbi de mai multă aplicare, în existenţa poetului aici se observă o iritaţiune, o nemulţumire veşnică de tot şi de toate, o neîncredere bolnăvicioasă în sine şi chiar o răutate faţă de oameni, în sfârşit o nevroză cu caracter abulic, a cărei manifestare este tristeţea hotărârilor şi a renunţărilor  bruşte, iraţionale. Caracterul morocănos, bănuielnic, retractil şi exaltat totodată al poetului de mai târziu  începe a da primii colţi de pe acum“. În ediţia sa critică, pe de altă parte, D. Murăraşu reţine, pentru anii 1873-1874, douăzeci şi două de poezii şi poeme, dintre care doar trei au fost date spre publicare de Eminescu însuşi, şi anume Înger şi demon, Floare albastră, Împărat şi proletar.

Pentru Ilina Gregori, adoptată ea însăşi de capitala germană, capitolul berlinez din existenţa poetului e departe însă de a fi unul nefast, chiar dacă acesta se încheie cu visul academic spulberat şi cu aspiraţii poetice mai reduse. „După părerea mea“ - scrie acest remarcabil eminescolog la pagina 68 a lucării sale (premiate cu Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor pentru anul 2008) - anii de studii la Berlin l-au schimbat într-adevăr pe Eminescu, dar el nu a ieşit din această experienţă nici înfrânt şi nici desfigurat“, pentru a relua ideea, mai departe, la pagina 247, cu o şi mai susţinută fervoare în ce priveşte pozitivitatea benefică a sejurului german: „contrar imaginii-stereotip înrădăcinate în receptarea lui Eminescu, perioada lui berlineză nu se remarcă prin abulie, ci, dimpotrivă, printr-un dinamism şi o fecunditate de-a dreptul incomensurabile“. Aceste opinii incitante se bazează pe o aprofundare a investigaţiei biografice, dar şi pe o corelare mai strânsă între „viaţă“ şi „operă“, căci, după cum se exprimă autorul, „analiza şi interpretarea scrierilor eminesciene trebuie să se îmbine cu reflecţia biografică; altfel spus, lectura operei să implice lectura vieţii. Astfel, pentru a puncta un exemplu în ce priveşte biografia, Ilina Gregori acordă o mai mare atenţie decât cea  acordată îndeobşte faptului că, la Berlin, Eminescu nu e numai student, dar, de la o vreme, şi secretar particular pe lângă junimistul Theodor Rosetti, numit agent consular al Pricipatelor la Berlin, post pe care poetul îl păstrează şi sub succesorul lui Rosetti, N. Creţulescu  („Eminescu a frecventat sistematic reprezentanţa diplomatică  română într-o perioadă de stabilitate şi succese impresionante, care justificau speranţele puse în Carol“).  

Ceea ce aduce original Ilina Gregori în discursul critic eminescolog ţine, în bună măsură, de noutatea de metodă şi de perspectivă. Cercetătoarea numeşte parabiografie investigaţiile în ambianţa social-politică şi culturală, în „orizontul de viaţă al poetului în această perioadă“. Acestea toate se referă la oraşul însuşi, la „brizanţa anilor 1872-1874 pentru istoria Berlinului“, devenit peste noapte capitală imperială, la harta metropolei şi la limbajul ei urban, la itinerariile eminesciene prin această „Atenă de pe malul Spreei“. Fără a se integra propriu-zis, Eminescu răspunde într-un mod „inteligent, receptiv şi pasionat“ noului context de viaţă în care e pus. Stau mărturie, printre altele, versurile din  „Privesc oraşul - furnicar“ („Cu oameni mulţi şi muri bizari,/ Pe strade largi cu multe bolţi,/ Cu câte un chip l-a stradei colţ“), care sesizează adecvat atmosfera teutonă, dar şi versurile umoristice, de voie bună şi de fugă din oraş, pe care le găsim în „Din Berlin la Potsdam“: „Din Berlin la Potsdam merge/ drum de fier, precum se ştie,/ Dară nu se ştie încă/ C-am luat bilet de-a trie,// C-am plecat de dimineaţă/ Cu un taler şi doi groşi.../ Şi de gât cu blonda Milly,/ C-ochi albaştri, buze roşi“.

Dacă parabiografia se referă la asimilările şi corespondenţele conştiente, o altă metodă, denumită onirobiografie, se referă la trăirile inconştiente, la o „reconstituire“, aşadar, a sentimentelor, a reflecţiilor, reveriilor şi viziunilor pe care străzile şi monumentele din Berlinul anilor 1873-74 i le inspirau lui Eminescu.  Paginile cele mai inspirate în acest sens, deşi stilul autoarei se arată, în genere, rece şi exact, dacă nu, pe alocuri, chiar arid, sunt legate de implicaţiile „complexului egiptean“ în planul imaginarului eminescian (puse în legătură cu prelegerile profesorului Lepsius şi cu marea operă a acestuia, Muzeul Egiptean din Berlin), ca şi de implicaţiile imaginii reginei-moarte, aşa cum se oferă aceasta în Mausoleul din parcul Castelului Charlottenburg, adăpostind sarcofagul reginei Luise, soţia lui Friedrich Wilhelm III, moartă în foarea vârstei, la 34 de ani, în prima decadă a secolului al XIX-lea. Castelul din Charlottenburg era în imediata vecinătate a celei de a doua adrese a lui Eminescu din Berlin, situată pe strada Portocalelor numărul 6, loc în care poetul scria la povestea Faraonului Tla. „Regele-văduv, regina-iubită, mireasa moartă, femeia-copilă , mausoleul lângă Castel, apa, barca şi insula, moartea-somn, moarta - (ca şi)vie, frumoasa de marmoră etc. etc. Nu are această istorie corespondenţe cu universul imaginar eminescian?“ (p. 253). Subintitulată „fapte, enigme, ipoteze“, lucrarea Ilinei Gregori răspunde acestei întrebări prin însuşi subtitlul ei. 

În ce priveşte rolul studiilor şi preocupărilor intelectuale berlineze în evoluţia spirituală a poetului, Ilina Gregori insistă asupra schopenhaeuerianismului lui Eminescu („La Berlin, Eminescu îşi completase - sau poate împrospătase  - lecturile schopenhaueriene, consultând Lexiconul lui Fraunstädt, recent apărut“, „opera filozofului poare arunca mai multă lumină decât s-a admis până acum asupra misterioaselor preocupări şi experimente eminesciene“ şi, derivând de aici, „înrudirea produndă între onirologia schopenhaueriană şi Sărmanul Dionis“. Autoarea insistă, deopotrivă, asupra cercetărilor etnopsihologice („fiecare popor are un suflet propriu“), întreprinse de Moritz Lazarus şi Heirich Steinthal, şi cu care Eminescu vine în contact, cât şi asupra ideii, venite pe calea recitirii Egipetului antic, că „în vis, toate civilizaţiile se întâlnesc şi comunică“. Această contemporaneitate onirică, subliniază Ilina Gregori, este pentru Eminescu nemurirea însăşi.

„În ce priveşte producţia poetică“, scrie Ilina Gregori, „pretinsa penurie a anilor berlinezi, reală în cazul versurilor publicate, nu se verifică dacă ţinem seama şi de materialul rămas în manuscrise. Perpessicius atribuie mai mult de treizeci dintre postumele eminesciene acestei perioade“. Printre ele, Călin Nebunul, Fata-n grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp, astfel încât se poate afirma că acum se naşte Luceafărul. Creativitatea literară eminesciană, consideră autoarea, în evidentă opoziţie cu critica tradiţională, a atins în acei ani belinezi un „moment de vârf“.  În „laboratorul berlinez“  trabuie să introducem însă „bruioane“, antetexte, texte rămase nedefintivate, atât în versuri, cât şi în proză (aici ar afla locul pentru Povestea faraonului Tla, text căruia Ilina Gregori îi consacră o strânsă şi, pe alocuri, originală analiză).

Cum se poate remarca, în asemenea perspective se află „noutatea“ abordărilor riscate de Ilina Gregori. Cercetătoarea favorizează „critica genetică“ şi conceptul de antetext (avantext e cuvântul datorat lui Jean Bellemin-Noel, desemnând „o anume reconstrucţie a ceea ce a precedat un text, stabilită de un critic, cu ajutorul unei metode specifice, pentru a face obiectul unei lecturi în continuitate cu datul definitiv“). Abordările autoarei favorizează deopotrivă, în spirit postmodern,  „opera deschisă“ („Auto­rul Eminescu nu şi-a încheiat nici o scriere şi nu şi-a definitivat vreun proiect. Opera sa a rămas deschisă, aşa cum fusese pentru el însuşi: de recitit, de continuat şi rescris“, p.178), ca şi procesul poetic care primează asupra produsului finit. Fazele acestui proces posedă pentru interpret o valoare egală. Precum lecturii Faraonului Tla, se propune o lectură în circuit, aplicată unor texte înrudite, tematic şi cronologic, dar care provin din compartimente diferite ale operelor: corespondenţă, proză, note de curs (p. 156).  De la Negoiţescu încoace nu s-a auzit o voce mai radicală decât a Ilinei Gregori pentru revizuirea raportului dintre antumele şi postumele eminesciene: „E evident acum, când dispunem de ediţia completă, că antumele nu reprezintă adecvat creaţia eminesciană, nici din punct de vedere cantitativ, nici sub aspectul diversităţii ei şi nici chiar al calităţii estetice. Regimul preferenţial de care beneficiază ele în practica editorială derivă dintr-o prejudecată: versiunea publicată cu autorizaţia autorului este considerată în mod tradiţional - şi nu numai în eminescologie, trebuie spus - ca forma ultimă, adică definitivă şi optimă, la care poate ajunge o lucrare literară, scurt spus: best text“ (p. 151-52). Conceptului de „operă deschisă“, nedefinitivată, aflată perpetuu în stare de proiect îi corespunde, în ce priveşte problema individului şi a identităţii ( „Ea a stat în repetate rânduri, explicit, în centrul preocupărilor noastre, care, prin componenta lor biografică, o implică, de fapt, în mod constant“), conceptul de eu „deschis“, după model schopenhauerian, mereu altul şi totuşi, în veci, acelaşi. Pline de doxă, studiile Ilinei Gregori dau de gândit.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul