Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cacealmaua

        Felix Nicolau

Dumitru Bǎdiţa din Poeme prerafa­elite (Pontica, 2008) nu mai este cel din Unghii foarte lungi şi cumsecade. Forma poemelor s-a mai ajus­tat, atmosfera e mai aerisitǎ. Poate cǎ aici ar fi de gǎsit explicaţia cuvântului din titlu. Cum se ştie, la origine, termenul prerafaelitism desemna ceea ce a fost înainte de moda lansatǎ de Madonele gra­ţios-vânjoase şi de copiii bucǎlaţi ai lui Rafael Sanzio. Bineînţeles, curentul nǎscându-se în seco­lul al XIX-lea, sǎgeţile erau aruncate împotriva mani­erei şi a execuţiei încǎrcate, stufoase. Dar Du­mi­tru Bǎdiţa nu e prerafaelit pe urmele lui Dante Ga­briel Rossetti, ci în felul lui propriu.

Mai întâi, este de remarcat fluenţa unei poezii încǎ grele: „e şi o bucurie a pielii când spaimele se resorb în corp/ încep serbǎri ale capilarelor susţinute cu nerv/ pǎrul e replica filiformǎ a unui surâs pǎstrat/ înapoia buzelor/ mestecat uşor dezgustat apoi îl înghit puţin câte puţin/ ca pe subs­tanţa unui drops topit în salivǎ”. Nimic aspru în acumularea aceasta de cuvinte cu iz când expresio­nist, când absurd.

Urmeazǎ distihuri şi tristihuri inspirate, dina­mice: „înving fǎrǎ sǎ fiu un ins puternic/ şi plǎ­cerea succesului/ dispare imediat”, „ringul nostru: umbra capului/ unui al treilea adversar”. Apoi alu­necarea, uneori chiar prǎbuşirea, într-un uni­vers contemporan, tehnicizat şi mediatizat. Versu­rile încep sǎ penduleze între Pǎunescu şi V. Leac: „videoclipuri... unul tare”, „oare ce visea­zǎ/ condolezza rice?”. Urmeazǎ descrieri contrapunctate de meditaţii senzoriale. Una este o petrecere a motocicliştilor, vizionǎri de spoturi, amintiri despre lecturi din Cioran. Multe dintre aceste spoturi par imaginate pe muzica melancolic-cinicǎ a lui Leonard Cohen.

Noua imagisticǎ a lui Dumitru Bǎdiţa este infuzatǎ de media şi de minireportaje, videoclipuri, scene de viaţǎ casnicǎ. Ceea ce nu poate decât sǎ fie îmbucurǎtor, pentru cǎ a dispǎrut infatuarea artisticǎ. Dezabu­zarea şi minimalismul sunt la ordinea zilei aici. Un decupaj revelator: „stau picior peste picior şi-l ascult pe un/ para­psiholog american care susţine/ cǎ munţii noştri au fost curbaţi spre vest în/ urma acţiunii pneumatice/ a unor sclebţi de prin pǎrţile buzǎului// port ghete înalte şi blugii îmi atârnǎ peste tǎlpi”. Singura problemǎ e cǎ tehnica aceasta mai este aplicatǎ de atâţia poeţi la ora actualǎ, încât e greu sǎ-i mai distingi. Poate cǎ poetul nostru se detaşeazǎ uşor datoritǎ rafinamentului şi maturitǎţii scriiturii sale.

Volumul însǎ rǎmâne unul de trecere dinspre ceva înspre altceva. Şi poate de asta – din cauza lipsei de stil unitar – este atât de viu. Bunǎoarǎ, iatǎ un poem postmodern pur-sânge: „zeii în le­gendele olimpului sorb nectar// iguana pe animal planet înghite lǎcuste// gina pistol într-o revistǎ pentru femei/ consumǎ ouǎ tari// într-un videoclip al minţii mele/ poetul citeşte:// «noul expresio­nism e hrǎnit aproape exclusiv/ de spasmele imprecise ale fiinţei/ de un sentiment al atrocitǎţii ime­diate/ şi al alienǎrii ireversibile»/ (al. cistelecan, vatra, 1-2-2007, târgu mureş)//şi se simte îndestulat” (XII. foamea integralǎ). Bulimia aceasta are totuşi feluri favorite, iar ingredientele de bazǎ sunt poeţii. Cum se ştie, boala cea mai gravǎ a scriitorului român din ultimii 20 de ani este scrisul despre confraţi. Adicǎ un ermetism de nomenclator, cǎ doar cine îi mai cunoaşte pe scriitori în ziua de azi? Adicǎ, din nou, poezie pentru poeţi, cu aluzii, muşcǎturi şi plecǎciuni pe care le pricep cel mult 50 de inşi: „cum au vǎzut cârligele atâr­nând/ peştii au sǎrit la suprafaţǎ sǎ afle cine-i pe mal/ toţi l-au recunoscut pe v. Leac, pe t. S. Khasis”. Poate ştiucile da, arǎdenii însǎ... Oricât de cenaclist şi obsedat de consideraţii despre douǎmiism ar fi autorul, mi se pare nedrept sǎ-l bǎnuim de înfumurare de breaslǎ. Din contrǎ, ironia lui finǎ umflǎ balonul va­nitǎţilor de orice fel pânǎ când acesta face poc!

Aşa împrǎştiate, asamblate din notaţii disparate, poemele conţin tot felul de mici minunǎţii. Comparaţii vânjoase: „sǎ mǎ uit la vârfurile alpilor/cei mai viguroşi molari ai europei”. Ironii mi­xate cu autoironii menite sǎ dea de pǎmânt cu entuziasmele tehniciste: „gǎsesc pe net imaginea din satelit/ a satului de baştinǎ/ captatǎ într-o zi de varǎ// au poate şi o pozǎ cu mine la 12 ani/ m-am ascuns în hǎţiş/ cu fata din ve­cini”. Dar sunt şi povestioare sǎteşti gen Sorescu, însǎ cu final buf, demitizator. Totul e o cacealma; nostalgia nu poa­te ignora acest lucru. Unele ziceri voit inteli­gente sunt doar facile: „vorbeşte lumea cǎ tu chiar ai ajuns sǎ conduci/ lumea”. Alte poeme mai cǎ sunt împinse pânǎ în marginea dadaismului: „gleznele mǎ dor. mǎ plasez lângǎ eşapamentul/ unei limu­zine oprite la semafor// traversez o piaţǎ. aeri­sirea unui fast food/ împrǎştie în gang cǎldurǎ bunǎ./ plin de gaze ca rusia flatulez. blugii reţin pentru/ o clipǎ dogoarea peste fesele îngheţate”. Plictisealǎ, lehamite sau disperarea unui umanist într-o lume fǎrǎ ideal? Înclin spre ultima variantǎ.

Toatǎ aceastǎ poezie atât de plinǎ de lucruri este, în fond, o mantrǎ, o repetiţie nǎucitǎ în încercarea de a obţine „armonia constitutivǎ”. Dar ea nu mai este de gǎsit decât în subterana propriei fiinţe. Într-un gest dostoievskian, poetul se în­groa­pǎ în el însuşi: „peste tot/ conflicte care mǎ ţin/ pe din afarǎ// noaptea cobor în capul meu/ ca într-un subsol”. Este exact atitudinea din Glossa eminescianǎ. Lumea e un bâlci, o cow parade sau frumuseţea bovinǎ a ambientului, de care trebuie sǎ te detaşezi ca sǎ nu ajungi un cocoş din ghips pe rafturile unei dughene unde se trage cu puşca dupǎ chibrituri.Un volum plin de miez pentru cine are rǎbdare sǎ dea la o parte cojile numeroase. Iar farmecul lui Dumitru Bǎdiţa vine din faptul cǎ, deşi dezamǎgit, el nu se acreşte, nu dǎ cu pumnul. Împunge doar cu degetul în coaste.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul