Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poetul-moşier

        Cronicar

Împrumutând „stilul“ lui Dinescu, altfel spus, recurgând la ticurile, manierismele, evidenţele bătătoare la ochi din poezia acestuia (şi care nu sunt deloc puţine la număr!), Liviu Capşa îşi orientează „acest potop de parodii dinesciene“ cu precădere spre parodia poli­tică, oferind în volumul său un tablou crud şi sarcastic al moravurilor politicianiste de azi, în care tronează politicieni corupţi şi tembeli sau, după cum îi numeşte autorul fără complezenţă, „mamifere ce rumegă promisiuni deşarte“. Jurnalist polemic, nu numai poet, cu verb acid şi epitet nemilos, Liviu Capşa ştie nuanţele, cancanurile, dedesubturile din politica zilei, aşa cum cunoaşte şi întâmplări care implică o parte din ipochimenii care se învârt astăzi în hora politicii româneşti. Versul autorului e rapid, direct, colorat, mânuind deopotrivă umorul, ironia, dar şi vituperarea. Cele mai bune mi se par versurile care trimit la viziuni de ansamblu prin alăturări de imagini care se dispensează de elemente de coordonare. Astfel: „Bântuie prin crâşme ţăranii/ porcii guiţă trist în coteţe/ azi e duminică şi toţi mârlanii/ beau aldămaşe prin pieţe“ sau versurile, şi mai reuşite, din poemul Gară din secolul trecut, poem care se ţine pe propriile lui picioare, fără suportul vreunui model neapărat recognoscibil: „Recruţi gălăgioşi cu valize de lemn/ profesoare-mpletind acelaşi pulover de lână/ ţigani furând la alba-neagra-n consemn/ hoţi operând cu iuţeală de mână// Navetişti încingând îndârjitul şeptic/ ţărani descurcăreţi mascând sacii cu pâine/ liceeana desfăcând parfumatul ei plic/ activistul pri­vind scrutător către mâine“. Merită a fi consemnate şi versurile din „cântecele de inimă  albastră“, mai ales când referinţa livrescă ne dezvăluie aranjamentul lor parodic pe o temă dată: „Să nu îmi tulburi desfătarea/ când mie­rea buzelor ţi-o gust/ şi ţine-ţi de poţi răsuflarea/ mai lung ca frazele lui Proust// Belşugul sânilor mă lasă/ să-l strâng grămadă pe-al meu piept/ şi-apoi să mă încui în casă/ cu cheia sfârcului tău drept// Recolte de sărut culeg/ şi porţii mari de vis îmi tai/ căci astăzi sunt asinul bleg/ purtând povara mea spre Rai“. 

Faptul însă întru totul remarcabil, care vorbeşte totodată şi despre curajul autorului, ce nu-şi permite să umble cu jumătăţi de măsură, e că acesta se distanţează de poetul parodiat. Astfel, în opinia sa, „deşi se dă mare moşier, Dinescu tot poet rămâne...“, dar unul care e, în acelaşi timp, şi „actor de talk-show-uri uitat în culise“ şi „retras la moşie“ (vezi şi Psalmul moşierului), şi autor care a uitat să scrie versuri de o bună bucată de vreme. Urmează să decidem şi încotro bat aceste versuri despre un „gazetar îmbătrânit în re­dacţii“: „Mogulii presei i-ai înhăma la plug/ în loc de pix ai mânui grenade/ ca să-ţi eliberezi confraţii de sub jug/ prin marile redacţii ai semăna tornade“. Personal aş înclina să văd aici o ironie.

 

Pas!

 

În poemele lui Ion V. Strătescu s-ar putea găsi câteva versuri onorabile (ca de pildă: „Fără să mă tragă cineva de mânecă/ încerc să înţeleg mai mult decât pot/ semne greu traductibile/ marchează relieful supravieţuirii“) şi trei, doar trei versuri aproape fără cusur. E vorba de distihul evocativ şi proaspăt „în dimineţile cuminţi când/ diamantele aerului n-au nume“ şi, mai ales, de versul puternic, care ar putea indica eventual o sursă a scrisului: „e prea întuneric în mine să nu scriu“ (poemul Teama şi rugăciunile ei, p. 58).

„Întunericul din sine“ se traduce într-adevăr, în versurile chinuite, rugoase ale autorului (care e şi prozator în acelaşi timp), în peisaje ale deznădejdii şi disperării, ale sordidului şi damnării. Se vorbeşte de sărăcie, frică, lipsă de omenie şi nepăsare, de „răul de haos“, de „proscrişii lui Dumnezeu“ ori de „egoista noastră mulţumire“. Prin poemele care par a fi uneori nişte profeţii sumbre trec „caravane de şobolani“ sau „furnici ale deşertului“, dar şi mulţi diavoli. În poemul Repriza a 12-a, autorul îşi pune astfel la pământ diavolul personal cu un frumos upecut. Îngerul însă îi şopteşte la ureche: „ajută-l să se ridice şi apoi/ îmbrăţişează-l prie­tenos/ este diavolul tău care / îţi mai poate fi de folos“.

Cu întunericul din sine s-ar părea că se războieşte poetul şi în poemul Experienţa nefericirii, pe care îl redăm în întregime: „Când anii adolescenţei deshumau/ înflăcă­rarea neagră din tranşeele/ ultimului război/ tu frumoaso fără vedere/ te-ai vândut de atâta foame/ pe-un maidan ca o blană de câine jegos/ în schimbul unui covrig arătos!// Când anii tinereţii ridicau baricade/ în calea orgoliului burghez/ tu frumoaso fără auz/ te-ai vândut din plictiseală/ într-un motel perfid de secretos/ şi totul ţi-a ieşit pe dos!// Când anii maturităţii ne făceau loc/ înaintea fidelelor nevoi/ tu frumoasa mea demnitate/ te-ai vândut la preţ de talcioc/ ca toate valorile lipsite de noroc la/ desueta loterie a vechilor păcate!“. Ca idee, poemul nu produce dificultăţi în a-l înţelege. Demnitatea, „fără vedere’, „fără auz“, se dovedeşte o ieftină trădătoare în trei momente, fundamentale, ale existenţei. La fel de repede sar la vedere însă şi păcatele versurilor scrise de Ion V. Strătescu, de la (aici) rimele rizibile (jegos/ arătos; secretos/ pe dos) la limbajul figurativ ininteligibil din punctul de vedere al poeziei. Ce înseamnă astfel „desueta loterie a vechilor păcate“ ? Ce înseamnă că „anii maturităţii ne făceau loc înaintea fidelelor nevoi“? Excesul de metaforă şi, mai cu seamă, metaforizarea abstracţiunilor (exemple culese la întâmplare: „cămila dorului“, „cadavrul disperării“,“apele sodice ale morilor de hârtie“, „limuzina cu simetrii ireale a poemului“, „marginea frauduloasă a nepăsării“) împing în obscuritate multe intenţii bune ale autorului.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul