Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revelaţie şi mister

        Simona Dumitrache

În volumul Poeme amniotice (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008) al lui Mihail Gălăţanu, naşterea constituie o obsesie  dominantă, devine un element emblematic, convertit cu forţă şi dinamism  în  metafizică a cunoaşterii prin reflexivitate. Dacă Ana Blandiana într-un poem memorabil enunţă ideea că „ar trebui să ne naştem bătrâni“, arătându-se fascinată de alternativa de a muri copii, Gălăţanu  imaginează o aventură miraculoasă în universul „increatului“, din care extrage  materia unei întregi cărţi, asumându-şi astfel riscul supralicitării paradigmatice a temei până la limitele demonstrativului: „Am noroc la născut/ Ce mai, mi-am făcut operă de artă din naşterea mea“ sau „Am talent  numai şi numai la naşterea din mama“. Poetul este din această perspectivă un soi de magician, el creează o lume panoramică într-un sens invers: „Cel dinainte de naştere trece prin faţa tuturor lucrurilor/ şi are ochi/ şi urechi pentru toate“ (Prolog). Evident, e vorba de o meditaţie  asupra existenţei, care descoperă naşterea ca pe o rugăciune, atingând începutul fiinţei: „Mă apropii prea mult de naştere/ Mă apropii periculos/ Din cale afară/ Mă apropii de naştere ca de-un abis“. Versurile acestea apăsat confesive, dacă nu cumva şi declarative, adâncesc orizonturile întregii lumi, optând, fără să-şi piardă inefabilul, pentru o transparenţă totală, situată în afara ambiguităţii şi echivocului. Poetul se exprimă ca o fiinţă pură, pentru care încă nu s-a produs nici o demarcaţie între conştient şi subconştient, fiecare relevându-i-se ca şi componente ale aceleiaşi realităţi plenare a eternului uman.

Când ludic, când patetic, interogativ, când de o exaltare romantică nedisimulată, sentimental şi melancolic, Mihai Gălăţanu explorează constant un univers al arhetipalităţii, unde viaţa prinde rădăcini în fiinţa primară, iluminată de înfiorările  transcendentului.  La fel ca şi cuvintele, anumite părţi ale corpului sunt învestite cu valoare de comunicare, reprezentând semne relevante în configurarea unor imagini paradoxale, efervescente: „O, amintiri din ombilic/ şi dulci de unduiri din coapse/ Ca mări carnale-n care crap/ Se zbate tandrul tău cârlig“. Ineditul aparţine aici unui limbaj sinestezic într-o existenţă viscerală. Noutatea rezidă din modul cum  transformă începutul, viaţa, cunoaşterea într-un cânt organic, imnic,  într-o viziune exuberantă a prenaşterii, subliniind printr-o tehnică insolită a folosirii cuvintelor o pendulare subtilă între erotism şi ludic: „Mă aplec peste fântâna naşterii mele/şi, acolo, în adânc/ pot zări viaţa mea, aşa cum va fi ea/ Trec prin oglinda apei, toate femeile pe care le voi iubi/ Mă voi juca de-a dragostea cu ele, de-a amorul etern“ (Fântâna naşterii mele). Chiar şi Dumnezeu este coautor împreună cu poetul, fiind în ultimă instanţă  una şi aceeaşi fiinţă, la o formă de joc în care exaltarea lirică apare dilatată in extremis: „Eu sunt Beatitudinea lumii/ Pentru că Dumnezeul meu este Beatitudinea lumii/ Iar sunt una cu Dumnezeul meu“ (M-am unit). Se observă,  de asemenea, la Mihail Gălăţanu că întoarcerea în prenatalitate echiva­lea­ză cu asimilarea, în fiecare clipă, a  Dumnezeului euharistic în tot ceea ce face, Poetul vede numai „materie“ în jurul său, chiar şi viaţa este „materie prin materie“ „Ră­tă­cesc printre corpuri luteinoase şi sânge/ Nimic, încă, nu mă poate atinge/ Sânt orb, încă/ Orb, deocamdată/ Văd, numai cu materie prin materie/ Cu duh prin lumea ordonată“ (Cântecul increatului). Există aici, fără îndoială, ecouri din Bacovia (aud materia plângând) care asigură o atmosferă şi un ton aparte. Scriitorul însă nu părăseşte, te­matic vorbind, registrul unui cadru livresc, care refuză sâ iasă din arhetip.

Mihail Gălăţanu scrie cu voluptate, uneori experimentează rime şi ritmuri bizare, ca în vechile descântece, mizează pe o  muzicalitate de un senzualism difuz, greu de definit, dovedindu-se a fi un degustător rafinat de versuri şi aromele  lor, abandonându-se în actul creaţiei ca un iniţiat: „Carnea ta-i ca lemnul dulce/ Aş gusta, nu m-aş mai duce/ Nouăzeci şi nouă cruce/ Ne-ar privi, cu jind, de pe uluce“ (Carnea ta-i ca lemnul dulce). Naşterea este permanent în continuă mişcare şi evoluţie, o întruchipare a lumii ca o apolgie a infinitului: „Stau la fereastra uterului tău iubito/ Şi văd lumea/ Ca pe o pepiţă [...] De la tine, de-aici lumea se vede infinită/ Şi dulce ca un tort glazurat/ Cu tine însăţi/ Cu toate secreţiile tale minunate/ Secrete/ Cu limfă şi foliculină mai ales“ (Stau la fereastra uterului tău iubito). Excesul de reflexivitate pe care îl  întâlnim frecvent în poeme are ca rezultat în plan pozitiv o excludere a  tristeţii elegiace şi o supradimensionare a tragicului, vizând o eli­berare de angoase prin afirmarea unui har nestăvilit, care lasă cu ingeniozitate imaginaţia „să cânte“: „Mă nasc/ Acum/ Din fiecare rază/ Din toate maternităţile/ În direct/ Din fiecare mamă/ Şi culmea, chiar din fiecare femeie negravidă/ Nu-i nimic tot va cădea ea grea, până la urmă/ O dată şi-o dată/ (…) Tot se va stoarce din ea setea de naştere/ Dorul de naştere/ Putinţă“ (Mă nasc. Acum. Din fiecare rază).

Pe anumite coordonate ale lor, cu sau fără intenţia autorului, Poemele amniotice au o desfăşurare narativă, de la un titlu la altul remarcăm acumulări ca şi când s-ar fi dorit parcă să se sugereze o acţiune, o poveste,  o „aventură de multiple ramificaţii şi, totodată, semnificaţii, unele motive sunt reluate tocmai pentru a se puncta o insinuare a narativului într-un freamăt liric de un patos dezlănţuit. Modernă în spirit, şi formă, revendicată dintr-un simţ acut al invenţiei verbale, şi nu numai, poezia lui Mihail Gălăţanu evită clişeele, în tot ea dă senzaţia că de la un poem la altul nu doar că se „reinventează pe sine, ci şi că „reinventează o lume aparent familiară, deşi, ca fond, prin ceea ce are defi­nitoriu se reformulează, uneori realist, alteori fantastic, uneori cu simplitate, alteori cu un barochism uşor  controlat în expansiunea lui către fantastic, după canoane ce implică arta poetică într-o ordine a unui act existenţial vital:  „Când nu scriu, ceva mă îneacă. Mă strânge de gât O caracatiţă apare de undeva şi îşi  dresează spre mine tenta­culele. Am puţin aer vital. Puţin spaţiu vital. Şi cum să ai, când scrisul este aerul tău? Când scrisul este chiar suprafaţa camerei tale, oricât de mică ar fi ea?“.Criticul Paul Aretzu afirmă că Mihail Gălăţanu dovedeşte o deosebită pricepere în structurarea ideilor şi în focalizarea premiselor tematice. Ceea ce este cât se poate de exact. De aceea nu aş mai spune decât că poezia triumfă cu deosebire când priceperii i se asociază fiorul inexprimabil al revelaţiei. Acum ideile încetează de a mai fi circumscrise unei teme şi împing discursul poetic în zonele misterului şi ale emoţiei.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul