Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Parlamentul şi preşedintele (I)

        Bogdan Ghiu

Trebuie să ne repunem la nesfârşit, încontinuu, această întrebare: în ce constă, de fapt, esenţa democraţiei? Altfel spus: există momente privilegiate şi momente secundare ale democraţiei? Ce anume trebuie să privilegiem în trăirea democraţiei: constituirea puterii sau exercitarea ei?


Cele două „momente” ale procesului democratic nu pot fi, evident, separate. Dar între ele există nu numai o discrepanţă, ci şi o enormă asimetrie. Constituirea puterii (şi reconstituirea ei, la intervale fixe sau ori de câte ori este nevoie), adică alegerile, ţin doar un moment, atârnă de o clipă, trec imediat, deşi numai atunci se manifestă suveranitatea de fond a cetăţenilor, care apoi este imediat uitată, reprezentantul ocultând în totalitate reprezentatul, „semiotica” politică acaparând totul (la fel cum se întâmplă şi în cazul semnalului de televiziune: numai semne desprinse de real, în locul realului: tocmai de aceea merg cele două atât de bine mână în mână).


Totul depinde, atunci, o clipă, în exclusivitate de cetăţeni. Temporal şi istoric, alegerile sunt cheia de boltă a regimurilor democratice. De ele depinde, cum spuneam, constituirea puterii. Constituirea are o legătură nu doar de familie semantică cu Constituţia. Alegând, noi re-constituim statul. Suntem, cum spune Toni Negri, „forţa constituantă”, forţa care constituie, care produce puterea, dar pe care puterea, derivată, produsă, o face repede, imediat, pe loc uitată, o acoperă. Politicul se autonomizează şi uită imediat şi în permanenţă de realitate nu în mod accidental, ci esenţial: democraţia urăşte tirania, despotismele, deci şi ceea ce Hannah Arendt (în Adevăr şi politică, din Între trecut şi viitor) numeşte „forţa constrângătoare a adevărurilor factuale”. Manifestarea (şi reamintirea) forţei constituante de putere este, aşadar, ocultată, durează prea puţin şi este făcută să treacă repede, să se manifeste direct şi cât mai simplu. După mine, deci, esenţa primă, dacă pot spune aşa, a democraţiei ţine de momentul alegerilor, care fac posibilă exercitarea (ulterioară, dar continuă) democratică a puterii.


Numai că acest moment secund al „esenţei democraţiei”, exercitarea democratică a puterii, durează tot timpul şi, mai ales, tinde să se îndepărteze de „clipa zero”, de momentul originar al constituirii puterii (alegerile, şi aşa devastate de campaniile electorale), să-l facă uitat. Îi întoarce, literal, spatele.


Iată de ce consider că momentul originar, de „primă” esenţă, al democraţiei, în loc să fie permanent simplificat, pentru a putea fi cât mai bine ocultat, ar trebui, din contră, să fie complicat, să dureze mai mult, să parcurgă un traseu mai lung, mai filtrat, pentru a-i face pe cetăţeni să reflecteze mai intens, în etape, să-i facă să se preocupe, să muncească la producţia de putere, în loc ca aceasta să-i fie pur şi simplu sustrasă, şterpelită, reprodusă: o simplă scamatorie, un truc de iluzionism sub cupola circului vieţii publice. În momentul de faţă, alegerile sunt un fel de „racket” în fugă, de pe motocicletă, al voturilor, de delapidare a lor: durează prea puţin, sunt prea directe, pot depinde de capricii şi de fluctuaţii de moment, sunt hazardate.


Ar trebui să stăm mai mult şi să avem mai multe şi mai complicate de făcut în cabinele de vot: atunci, nu înainte, când suntem pradă persuasiunilor electorale, adică minciunilor şi manipulării, când candidaţii vor să ne farmece, să ne vrăjească, şi nici după, când puterea, odată constituită, se autonomizează şi uită de noi, îşi uită „genitorii”. „Extemporalul” electoral ar trebui să fie mai lung, iar „tema”, formal, mai complicată. Trebuie să muncim să alegem.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul