Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

După douăzeci de ani

        Alexandru George

Cu toate că titlul pe care l-am pus întreţinerii de azi cu cititorii în rubrica de faţă evocă, pentru cei mai mulţi, un roman de aventuri celebru, în aparenţă fără legătură cu ceea ce ofer eu aici în încercarea de a dialoga cu autorii, dar şi cu cititorii binevoitori, gândul multora va fi fugit spre romanul lui Alexandre Dumas pentru convenţia calendaristică cu care se potriveşte. Ne vom afla foarte curând la un moment comemorativ, al evenimentelor petrecute în ţara noastră acum douăzeci de ani, care au depăşit cu mult aventurile imaginate de scriitorul francez. Noua Românie s-a născut într-un vacarm, în lupta de stradă, în mijlocul unor conspiraţii şi a celor mai tenebroase afaceri de care şi acum societatea noastră continuă a se resimţi. (La urma urmei, oricând se pot decupa din scurgerea evenimentelor două decenii care să constituie subiect de inspiraţii istorice care, în cazul nostru, al literaturii, parcă mai sunt de aşteptat).

Revoluţia română (cum o numesc cei care au trăit-o, care o evocă şi care nu prea ştiu multe lucruri despre trecut) a fost una restauratoare (cum o numesc eu), ce şi-a propus să readucă ţara noastră la ceea ce fusese înainte de 1937-1938 şi mai ales înainte de 1947-1948) momentul instaurării comunismului. Un regim adică mai mult liberal decât democratic, dar plin de speranţe în orientarea sa constantă spre valorile occidentale şi spre modelul lor, căruia noi îi datorăm enorm – şi nu de speranţe deşarte, cum ne-au propus ruşii în timpul ultimului război şi al ultimei ocupaţii.

Catastrofa comunismului, dar şi prăbuşirea lui bruscă şi neaşteptată au însemnat o dublă soluţie de continuitate, cu efecte încă grave pentru cei care vor să reconstituie faptele şi să le scrie istoria. Desigur că, în principiu, dorinţa majorităţii a fost ca lucrurile să revină la ceea ce fusese „înainte“, dar, în cazul special al scriitorilor, acel trecut era destul de neclar şi s-a dovedit plin de surprize, uneori neplăcute. Cei care se aflau în plină glorie, dar şi tinerii abia afirmaţi s-au trezit cu alţi rivali decât veteranii comunismului, trecuţi mai recent la o opoziţie tacită împotriva ceauşismului; s-a vorbit mai mult de generaţia războiului sau de cea pierdută, dar lucrurile nu s-au rezumat la atât, întreaga scara de valori oficializată sau recunoscută prin tăcere a fost zguduită, dacă nu chiar anihilată.

O serie de scriitori s-au aflat pe baricade, alţii au participat la diversiunea Iliescu, alţii au profitat ca să fugă, dar cei mai mulţi să iasă la lumină cu adevărata lor faţă, ceea ce nu poate fi trecut cu vederea.

În acest sens, un fenomen de importanţă considerabilă, asupra căruia eu am solicitat atenţia tuturor istoriografilor literari, chiar şi a celor care au scris deja, dar au posibilitatea de a reveni, este longevitatea, deopotrivă biologică şi creatoare, pe care o înregistrează şi populaţia românească în genere. Oamenii care folosesc limba română în grai şi în scris, care o îmbogăţesc sau care o studiază, dar şi publicul cel mai larg care se delectează cu ea şi o aşteaptă au început să atingă vârste matusalemice, ceea ce era o raritate în trecut. În acel secol cele mai fericite decenii dintre 1829 şi 1948, când s-au putut dezvolta în maximă libertate creatorii de frumos, se înregistrează, desigur, şi cazul unor scriitori care n-au murit tineri, ei au atins senectutea, continuându-şi activitatea sau chiar dând operele lor cele mai valabile, cum ar fi cazul lui Vasile Alecsandri şi Ion Ghica, dar nu şi al lui Iancu Văcărescu sau al lui Costache Negruzzi, nici al lui B.P. Hasdeu sau chiar T. Maio­rescu. Între cele două Războaie Mondiale, M. Sado­veanu şi T. Arghezi, apoi I. Agârbiceanu şi mai târziu Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu oferă exemple neaşteptate, de imprevizibil, care încurcă stricta cronologie.

Perioada comunistă a literaturii noastre (sau perioada literaturii române în timpul comunismului) a prezentat cele mai variate şi contradictorii rupturi, care nu însemnau că Partidul atotputernic a renunţat la programul său ideologic şi la funcţiile lui dirigiste într-un sens sau altul caracteristice oricărui regim cât de cât autoritar. Rari sunt, totuşi, scriitorii care s-au adaptat tuturor variantelor de program impuse, centrul lor de greutate căzând într-un anumit moment istoric pe care îl ilustrează caracteristic şi care i-a consacrat.

Aşa cum am mai spus-o, regimul comunist a profesionalizat scrisul (deşi a sfârşit prin a contesta însăşi noţiunea de scriitor) şi mai toţi adevăraţii lui slujitori au scris pe rupte; acum tendinţa aceasta se loveşte de dificultatea de a se vedea publicaţi. Numai că în trecutul liber unii scriitori nu au publicat în ordinea „producerii“ şi nu şi-au dat măsura într-un moment de graţie, ci în diverse momente. Gr. Alexandrescu n-a scris imens, dar cronologizarea lui ridică destule probleme, ca şi la protectorul său literar Iancu Văcărescu, revelat târziu, aproape postum, dar ca Heliade, care a trecut prin mai multe vârste ale creaţiei, bătrâneţea fiind cea mai puţin valoroasă.

Istoria literaturii ar fi o fericire dacă toţi scriitorii (sau măcar poeţii) ar fi ca Bacovia sau ca nefericiţii Pavel Dan, M. Blecher sau ca nepăsătorul Teodor Scorţescu, pentru a nu mai pomeni de Terente Z. Robert. Prolificitatea celor mai mulţi îi face să intre în mai multe compartimentări, uneori cu ordinea claselor inversată. Dar faptul că aventura lor se înregistrează şi din comandamentele epocii iese din cadrul esteticului şi poate fi socotită ca aparţinând sociologiei literaturii.

 

P.S. Deşi un post-scriptum este recunoscut în­deobşte ca un simplu adaos, impus uneori doar pentru a se rectifica unele amănunte, eu voi încălca regula ge­nerală, propunând unele reflecţii pe marginea unor gânduri pe care le-am citit pe coperta a IV-a a Istoriei critice a literaturii române de domnul N. Manolescu. El le datează, ca ultim cuvânt, din 2009, dar partea derutantă e că, în scurtul răstimp, autorul acestui mo­nument isto­riografic a mai scris unele rânduri destul de contradictorii, faţă de ce luasem eu ca punct final.

Se poate, aşadar, ca tocmai aceste reveniri să fie cea mai bună demostraţie a mobilismului opiniei estetice în opoziţie cu pretenţia de a „fixa“ valorile într-un moment anume ales. Istoria lui Călinescu se resimte prin faptul că se pierde, nu se opreşte la un moment hotărât şi hotărâtor, deşi autorul ei a fost un publicist activ în următorii săi douăzeci de ani de viaţă. Or, în eventualitatea pe care o doresc mulţi, dar mai ales scriitorul acestor rânduri, că-i va fi hărăzită actualului istoriograf o viaţă mai lungă, punctul final al concepţiilor sale va fi categoric altul, chiar dacă mai înainte el vorbise (în stil dogmatic) de un canon sau mai multe, ceea ce (cred eu) nu se poate stabili într-o istorie literară, ci prin decizii de sus, impuse după cine ştie ce criterii, în nici un caz de un singur om. Eu, care nu nădăjduiesc să asist la ceea ce va fi atunci o certitudine, mă mulţumesc doar cu presupunerea... Dar iată şi textul cu pricina, care glăsuieşte aşa :

„Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine, cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele“. Aşadar, avem de-a face cu un program subiectivist la modul cel mai acuzat, domnul N.M. afirmând că, deşi ar fi putut (oare?), a sacrificat perfecţiunea pentru a oferi o operă cât mai personală care, adică, să-l spună pe el însuşi, subiect mai interesant decât orice.

E mai mult un manifest personalist decât un aviz de metodologie şi parcă ar fi fost mai firesc din punct de vedere al regiei  auctoriale să stea în fruntea cărţii, nu la sfârşitul ei, ca un adaos din afară.

Dar mai sunt şi alte locuri din această declaraţie născătoare de confuzie:  mie nu mi-e clar felul în care toate (oare?) istoriile literare (n-ar fi fost mai bine: toţi autorii de istorii literare? A.G.) visează să dea opere pure prin definiţie dar sunt impure prin natură. Dar, cine le dă, oare, definiţia? Nu cel care îşi alege un anume tip de abordare a subiectului?... Şi de ce o operă perfectă (nu e un cuvânt, oare, prea mare? A.G.) să fie neapărat stearpă?  Ideea e că o lucrare a spiritului riguros controlată, voit „obiectivă“, cu valoare cât mai sigură şi mai generală trebuie condamnată sau măcar ridiculizată pentru că e în mod cert  improductivă, a fost pusă în circulaţie de „trăiriştii“ noştri din anii ’20-’30, ulterior cuminţiţi, dar aflate pe atunci sub influenţa decisivă a sofisticului  Nae Ionescu -  şi, în treacăt fie spus, G. Călinescu, deşi i-a ridiculizat cu amabilitate, s-a lăsat contaminat  de spiritul lor în cartea sa aşa de compo­zită.

În încheierea sumarelor, dar extrem de importantelor declaraţii de intenţie, domnul N.M. citează un text de maestrul G. Călinescu (pe care eu nu l-am cunoscut şi nu-l pot confirma), după care Istoria... sa „poate sluji drept cea mai clară hartă a poporului român“, ceva la care nu te îndeamnă să crezi nici încercarea maestrului, nici cea a  urmaşului. Cartografia e o ştiinţă riguroasă, care nu inventează şi nu colorează după gustul unuia sau altuia, reliefurile, râurile generoase, pădurile şi plantaţiile abundente; oferă şi ea un fel de spectacol, dar nimic de ordinul invenţiei. Limbajul e universal acceptat, nu variabil după fiecare individ care vrea, în primul rând, să să orienteze. În istoria literară de tip cât mai subiectivist, ambiţia celui ce o întocmeşte e de a oferi surprize  şi a delecta cu efect derutant, chiar de a scandaliza.

Te întrebi atunci de ce tocmai istoria literară să fie genul literar pe care unii poeţi mai mult decât critici şi-l aleg, dar, pentru a ne vorbi despre preferinţele lor, ceea ce e totuna cu a stabili ierarhii. (În fond, seria lui Eugen Simion poate servi şi ea la aceasta; într-o culegere de texte critice nimeni nu-ţi poate reproşa  omisiunile, nici laudele exagerate, nici elaborarea cu instrumente diferite, într-o dispoziţie prea acră sau prea binevoitoare).

Cartea lui N. Manolescu a fost criticată de unii pentru că ar transforma abordarea sau analizele vreunui autor prin comentariile aprobate sau contrazise  deja de alţii. Numai că reproşul mie mi se pare nedrept; e firesc ca Alecsandri şi Eminescu, I.L. Caragiale şi I. Slavici, Maiorescu şi Gherea să fi constituit obiectul criticii anterioare şi chiar a voinţei ei de fixare sub forma istoriei; unii scriitori de format mult mai redus, precum Calistrat Hogaş sau D. Anghel, să fi trezit controverse şi dueluri între confraţi. (Nu vorbesc de scandalurile extra-literare, precum cazul lui Vlaicu-Vodă de Al. Davila, Sorana de A. de Herz şi I. Al. Brătescu-Voineşti sau Mariana Vidraşcu de M. Sadoveanu.

Eu aş reţine alt reproş ce s-a adus Istoriei critice...: că autorul abordează şi analizează diferit scriitorii, nu după un singur criteriu. Şi uneori procedează cu exage­rată severitate, desfiinţând pe câte unul, iar alteori îl ridică în slăvi nemeritate pe altul.

Astfel este succintul şi elipticul text în care Cezar Petrescu se vede desfiinţat prin aprecieri tăioase, într-un stil concentrat, cu totul diferit de modul de a-şi exprima judecăţile, sentimentele, capriciile etc. domnul N. Manolescu. Dacă ar fi procedat identic cu toţii autorii, voluminoasa sa carte ar fi arătat ca o broşură de maximum 150 de pagini. Ca stil de execuţie e o capodoperă ce îi rezervă lui Cezar Petrescu, dar ca performanţă istoriografică mă îndoiesc. Un critic poate avea dreptate la modul „estetic“ absolut, dar un istoriograf trebuie să se ocupe mai ales de „situaţia“  celui care a scris atâtea cărţi şi a marcat epoca.

A fost un eminent ilustrator al generaţiei secunde, neosemănătoriste, a dat un roman-cronică de importanţă capitală, a trecut de la societatea urbană şi intelectuală la mediile politicianiste şi la high-life, la lumea cazinourilor şi asasinatelor politice, la cazuri de manie şi obsesiuni patologice, la decavaţi la ruletă.Nu vreau prin acestea să-l reabilitez pe năpăstuitul Cezar Petrescu, dar el mi se pare că luminează parcă strident un caz de sociologie a receptării, căci succesul lui la public continuă, chiar dacă nu toate cărţile lui sunt reeditate. E un caz de psihologie interesantă, mai mult decât o curiozitate artistică, pe care n-a anulat-o G. Călinescu în Istoria...  din 1941, cum n-o va face nici Istoria critică a domnului N. Manolescu.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul