Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poesis

        Ioana Greceanu

Sotto-voce

 

1. ni se închid ochii

avem timp de muzică

avem timp de moarte

sufletul nostru fonic

depăşind linia de demarcaţie

muzica auzită altfel

noi ne strângem unul în celălalt

cu feţele invizibile

evident coborâm

după ce ne balansăm îndelung

în acelaşi laţ

în absenţa omenirii

în absenţa spitalului

suntem descendenţii cuiva

care a fost scos afară pe braţe

în timpul concertului

agonie dulceaţă

care ne gâtuie

 

2. măsoară-mi distanţele

dar nu-mi deschide ochii

am în sânge o femeie pierdută

mă folosesc de ea cu neruşinare

încă o dată

şi încă o dată

leg un sentiment al altuia de mine

într-un parc circular plin de oameni

fără ieşire

se dă totul înapoi

cu încetinitorul

nu este nimic în acest rest

unde începe el

mă termin eu

e o aşteptare venită

din spate

poate o pândă

poate o atingere a unui idol spart

prin crăpătură

merg pe urmele unei omeniri dispărute

ajung la o fortificaţie

aş vrea să nasc

aş vrea să umplu cu oameni esplanada

caut identificarea

fac mişcări de suprapunere

găsesc un ritm, un ţipăt ireal

sunt o insectă răsturnată pe carapace

(nu-i datorez nimic, dar mă tem de ea)

mă gândesc: cum am să mă pot întoarce?

mângâie-mă pe frunte

atât de calmă şi de supusă

dar de pe-acum rece şi feroce.

 

3. singurul lucru întunecat

vine din creier

când nu ştiu cine varsă lacrimi pentru mine

prin mine

acum plâng la general

când plâng pentru mine

plânsul care nu se vede

ca o hemoragie internă

aş vrea să-mi tai venele

în direct în poezie

aş vrea să mi se scurgă tot sângele

în poezie

însă poţi să plăteşti cu sânge

o crimă imaginară?

Eu mă rănesc la cap

Cu propria mea poezie.

 

4. mă aflu în faţa uşii închise

înăuntru

ca într-o burtă

în care citesc

la nesfârşit aceeaşi carte despre omenire

din mine

nu pot ieşi

şi vicleşugul meu de a fi

inocentă şi liberă

când iubesc pe altul

nu înspre ci

dinspre iubire

toate acele dulci şi grozave

arhaisme irepresibile

din cartea din noi

aş vrea să fiu o pagină de literatură

a altuia

 

5. nu ştii cât de nemişcată sunt acum

în interior

aproape până la insuportabil

aştept să plesnească ceva

pentru a nu mă îndoi dacă sunt

sau nu vie

un alt bărbat se apleacă acum asupra mea

şi caută ceva cu înfrigurare

îi sunt necesară

nici el nu ştie pentru ce

lucruri atât de bine ştiute altora

lucruri pentru care mi-aş da viaţa

eu rotesc un cerc în cap

cu mâinile şi picioarele perfect întinse

(perfecţiunea seamănă din ce în ce mai mult

cu moartea)

cu suferinţa neterminată

amân inventarea sonorului

 

 

6. în fiecare este ceva din fiecare

cu miile am intrat

în găurile noastre de vierme din alţii

atât de netezi şi reci la suprafaţă

şi melancolici 

melancolia este un auz neadaptat

la muzica inimii de metal

melancolia este crezul unei femei

schizofrenice

care îşi taie în mod sistematic creierul

în bucăţi mici şi fierbinţi

pe care le îngurgitează cu voluptate

 

7. ea există

în timp ce eu mă prefac că nu există

ea există

şi eu nu mă pot încredinţa că există

decât atunci când îi simt lipsa

ca pe o arteră smulsă din inimă

dacă e o altă femeie (tot roadă femeiască

până la sfârşitul zilelor?)

ca să o pot vorbi („cineva să-mi deschidă

beregata cu o piatră ascuţită”)

rămân mult în urmă

într-o cuşcă

(cuşca din gură)

fără fanatisme

fără scârbă

fără bubuiturile inimii

îmi deschid fruntea

îmi examinez rămăşiţele creierului

ca pe niste ovule

în aşteptarea fecundării

 

8. dimineaţa e un alibi

frica, vie încă, de a nu fi descoperită

dimineaţa e un marsupiu

în care intru cu toate speranţele intacte

Nu mă vede nimeni. Ce-are a face?

Toţi dispăruţii sunt fraţi.

florile palide le iau în vis

şi tot în vis: am câte o soră

în fiecare spital

poezia lor e o poezie

din care lipseşte poezia

am faţa acoperită cu o folie subţire de fier

mi se văd doar ochii

cu care ţip

nu sunt auzită decât în altă limbă.

 

9. nu fac decât să mă despart şi mai mult

să rămân aşa în urmă

etern înţepenită

ca o siluetă pe un vitraliu

viaţa nu are profunzime

înalţă capul (prea mult) cu neuronii

lui inflamaţi

îmi spitalizez creierul

şi oasele astea dure încleştate pe viaţă

şi toate lecţiile

mai amare ca fierea

secundanţii / introduşi în literatură/

rămân lipiţi de mine

fără schimb de fluide!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul