Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De toată ziua

        Viorica Răduţă

 

Asistă rumânul nostru la formarea unui alt popor, pus pe extremă „adaptare”? Pe îmbogăţire, convertire, duplicitate, mistificare, nemuncă, zavistie, furt, vociferări, multe alte pancarte şi obsesii, fie şi în aste actualităţi de tortură, criză, mai zice-se prin Republika la iarbă verde, nu de acasă, ci de import sau artificială (cum sunt şi zarzavaturile în piaţa publică, o agora naţională – pardon, sindicală).

Totuşi, putem spune că cel mai avansat corp rumânesc e Cuvântul, cu etimologie multiplă (că provine, une­ori, şi de la o doamnă de-şi dzice manea, tinichea, mucava…sau de Sus, prin ordonanţă). Pe stradă, pe net, în pasaj, la ziar, liber!?, televiziune, beată sau de otavă, verbul e mai la îndemâna oricui decât totdeauna, vocabula cea filozoafă a lui Noica. De altfel, cu cât se distruge comunicarea cu atât noul „organ” proliferează, se scrie şi se descrie prin multe cărţi specializate în şcoli lingvistice.

În tot acest timp de studiu înstrăinarea face haina şi sufletul contemporanului, tot mai cuvântat, consumat, consumist, preumblat, sexualizat, provocat etc. Străinul clasic, camusian, nu-mi mai este familiar, ci instituţionalizat, figură deasă pe sticlă şi online, la piaţă sau prin străine guri, de metrou, fireşte. Mai că devii complice cu fizio(g)nomiile noi din mass-media, cu personajul ei, Cuvântul, ist idiom Coana Leanca de spusei că dă vina pe Meursault. Dacă ar fi să-l guste kira, Ianuloaia, din infernul de azi, ar spune despre îngerii de pământ şi de apă autohtonă că se ascund, în faţa legii, de foame, nu ca artişti, cine-l mai citeşte Kafka!?, ci ca multe glasuri cu multe încăperi, mai atente la birocraţia evoluată enorm faţă de comunism. Să fi sosit „trufandaua” de om, sărat, piperat, mâncat, peste mări şi ţări carpatine în cel mai adânc cerc din infern, România!? Asta nici Ianuloaie nu poate şti, după ce a învăţat cum se cuvine limbajul ,,trupului”. Nici că mai vrea să meargă la „proces”, unde vina se poate minimaliza sau mări după voie şi online. Dar cine se mai încumetă să-L bată dracul pe maestrul voroavei, sosit în administraţia română cu cele 12 munci ca în piaţa republic(an)ă a lui Rabelais via Mizil?

Ne-ar trebui un Freud de fier ca să încremenească sfinţii (nou) vopsiţi, cu toate rudele lor de văzduh şi de apă din topul milionar/ ist, fiindcă fatalitatea aiasta mai ceva decât basic instinct e mult drac faţă de Acriviţa, scoţând afară mustăţile din pânzele lui Dali, pe Sade dintre scriitorii ego, coşmarul lui kir Brucan şi după 20 de ani, lepădaţi de Satana, ca noi toţi, dar nu cine ştie ce. Merg micile apocalipse prin Republică după cete, fundaţii, comisii, organe, unde se trezesc cu ,,rămăşiţele zilei” prin buzunar. În aste vremi să facă tocmai consumatorii de actualităţi recurs la destin? Tocmai ei, care se scăldă în guverne şi foncţii ca în judecăţi de valoare, slobode prin ţară, potrivite sau nu cu ,,caracterul”. Trecut demult de propria conştiinţă. Omul recent, nu după H. R. P., s-a fost plictisit de exerciţiul cu el însuşi, vrea să pipăie sânul şi peisajul/ pasajul exotic, nu pe sticlă, ci life. De aceea, dacă este vreun scriitor/ vorbitor comun/ reporter de bucoavne pe invers, de intră în intimitatea poienului cu ceva crez, adică e serios la sufletu’ lui, îşi găseşte repede în/locuitori.     

Pegasul din noua Ţiganiadă îl poartă pe rătăcit peste ego/u ca pe Sân Ilie peste pivniţele (era să mă gândesc la Gide, Doamne fereşte!) crailor de curte, aleşii în hainele „împăratului”, cu morala din Lanţul slăbiciunilor. Numai că ce se vede este realitatea (poate fi şi literatura) ca rezidenţialele, ceea ce vrea să spună că toată a noastră contemporaneitate, soră cu moartea, se crede nemuritoare pe meleagurile oierite, mai nou pârloage cumplite. Începutul de secol, dramaticul anonim, dacă te uiţi din săgeata al(a)bastră, foarte tare la şezut, devine mai mult cadavru decât rege, mai mult reclamă decât cultură (nu spun incultură!?).

Dacă Rubliov găsea Cuvântul după o pocăinţă care aducea a meditaţie versus muţenie/ criză, acum scriitorul/ reporterul sau simplul cetăţean turmentat află o realitate şi dă de alta. Îl ajută şi blogul şi ,,călăuza”, perversă foarte într-o „zona” unde are loc şi calul şi călăreţul dar pe fotoliul de prezident, nu altăceva. Se pune chiar problema agentului-scriitor-comentator, analistului-jucător ş. a., în aste creşteri şi descreşteri rumâneşti (şi cantemireşti, la „scară”), unde talentul şi caracterul sunt cultivate separat. În ce priveşte personajele pe sticlă sau hârtie, de orişcare virstă, nu trebuie doar să întâmpine realităţile au cărţile, ci şi să aibă un dragon/ argou care să înghită cuvinte din 24 de canale, dicţionare, postmodernele râuri pe modelul Setilă, dar dâmboviţean forte chiar şi în provinţia lui Şarlă.

Aşa, visătorilor, persoanelor încă „ferice” cu duhu’, le trebuie un mormânt ca să poată învia în vremuri aşa de favorabile frivolităţii, superficialului, mersului rapid pe scări, sociale sau politice. Sunt şi lipsiţi de zei, spune vreun june, din moment ce realităţile au, pentru el, înţelesul în rai, adică la sediu, şi goliciunea la club.

Mă bate gândul pe umeri că rolul Cuvântului/ muncii e azi de sacrificat într-un spectacol pentru putere. Pentru orice putere. Să vină pe meleagurile noastre de ieri în ale scrisului vreun paludism, cu toate fructele pământului prin texte, ficţionale sau nu, dar bune de verdeaţă şi răcoare!?

Decii, vorba cronicarului (vedzi bine!), nu mă lasă cugetul să nu spui, în vremuri de criză, cum cărţile/ faptele bune sunt nebune iar cărţile rele, acte într-o continuă piesă naţională, pe viu, sunt premia(n)te. Dar regula îndrăcită e amestecul, unde se întâlnesc unele în altele, cu altele, peste altele, prin altele, după altele, ca şi culorile în parlamentu cerescu. Mangafaua întreabă dacă n-ar fi mai bine să facem toată postdecembrista aiasta dă viaţă pastramă şi s-o tri­mitem dincolo trufanda. Tot trăim în soţietatea ultra-„studentă” ca cea a numitului Trahanache de Piper/a, prezident targetat la prinţipuri (de Académie sau de Comédie!?), care face pauză de discurs, nu şi de finanţe, pe „scaunul” de deputat/ funcţionar înalt etc. Şi uniia spun că ar hi uniformizare foarte în critică, da’ se vede cu ochiu’ liber că e pretutindenea, soro! O fi revuluţie!?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul