Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Comunismul comic

        Mircea Ghiţulescu

Cine s-ar fi aşteptat ca scenograful Nicolae Ularu să scrie piese de teatru după un curs intensiv de dramaturgie cu celebrul romancier Kurt Vonnegut? Răspunsul este simplu: Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, unde Nic Ularu (după numele lui american) a devenit autor total - scriitor, deco­rator şi regizor - al propriei piese. Dacă printre personajele comediei sale, intitulată Livada de vişini. O continuare, îl introducea şi pe autorul Livezii de vişini (asemenea lui Matei Vişniec în Maşinăria Cehov), cred că putea fi şi actor. Cu ochelarii săi melancolici de intelectual miop era numai bun pentru rolul lui Anton Pavlovici. Comedia lui Ularu este exact ceea ce spune titlul şi ceva în plus, pentru că ceea ce adaugă urmaşul lui Cehov ţine de comedia politică, de pamfletul comic cu subiect politic, cum le place americanilor. Completarea, însă, a fost scrisă de istorie înaintea lui Nic Ularu, de aceea senzaţia este că această piesă vine prea târziu. Ceea ce vine exact la timp este umorul său, atât literar, cât şi teatral. Este pe tot  parcursul un duh al caricaturii care transformă marile conflicte ale trecutului în amintiri demne de râs, iar faptul că putem râde acum de „gluma comunismului” înseamnă că ne-am relaxat pentru totdeauna. Este tulburător să iei contact cu amintirile despre comunism ale lui Nic Ularu, atât de departe acum de comunismul sovietic şi atât de aproape de „democraţia   americană”.Ularu a citit cu perspicacitate piesa lui Cehov, desco­pe­rind în studentul Petia Trofi­mov un teoretician al ideilor comuniste care va fi zdro­bit de prac­ti­cianul comunismului, To­va­ră­şul Boris, singurul personaj in­ventat (din care Emanuel Petran face un nevropat sangvi­nar şi iresponsabil), care devi­ne o jucărie de stârnit râsul, în final, când este împuşcat „ab­solut din întâmplare” de neîndemânaticul Epi­hodov. Em­blemă a comunismului leninist, el este grav afectat de tuberculoză, şi acest comunism ftizic inventat de autor este de tot hazul. Dar Petia Trofimov a rămas în interpretarea lui Dan Chiorean acelaşi înflăcărat naiv din piesa lui Cehov, deşi îl roade îndoiala în expresia practică a comunismului său utopic. Epihodov este, fără îndoială, cel mai bun rol scris de Nic Ularu, excelent reprezentat de Ovidiu Crişan în stilul bonomului care ştie să facă pe prostul. El se înscrie la comunişti pentru că i-au promis să-l facă scriitor, ceea ce pentru Epihodov este un miracolul. Supranumit „22 de nenorociri”, Epihodov face la tot pasul o boacănă, ultima fiind asasinarea comunismului însuşi. El alcătuieşte cu soţia sa, Duniaşa (interpretată cu accente bărbăteşti autoritare de Vasilica Stamatin), un cuplu comic copios ca în comedia clasică. Celelalte perso­naje sunt aduse în actualitate „după douăzeci de ani”, vorba lui Alexandre Dumas ¬ fie din viaţă ca Lopahin (Petre Băcioiu), capitalistul cu respiraţie scurtă care defrişase livada de vişini, dar acum a dat în patima beţiei, Băcioiu ori Ranevskaia (Elena Ivanca), boieroaica scăpătată şi fratele ei, neajutoratul Gaev, fie de pe lumea cealaltă, asemenea bătrânului servitor Firs şi a lui Grişa, copilul înecat al Liubei Ranevskaia. Secvenţele din lumea de dincolo au, de fiecare dată, o magie aparte datorită lui Cristian Grosu (Firs) ce pare că levitează. Alb şi straniu ca un vârcolac, Cristian Grosu este jumătate fantasmă, jumătate caricatură. O caricatură integrală, aproape indescifrabilă este Gaev, interpretat de Dragoş Pop, şi el fantoma­tic în stilul grotesc. Devine un fel de sperietoare când va fi îmbrăcat cu toate hainele din dulap, aluzie, poate, la celebrul dulap al lui Gaev din camera copiilor, în versiunea lui Cehov. Aceste breşe în realitatea spectacolului te determină să gândeşti că lumea nu se termină nici acolo unde a spus Cehov, nici unde a împins-o Nic Ularu, ci mult mai departe, acolo unde nu există nici suferinţă, nici întristare. Pe această cale, ajungem la frumoasele imagini finale cu umbrele albe ale victimelor comunismului printre copacii frumos stilizaţi. Din păcate, imaginea ultimă cu Epihodov şi Duniaşa încrucişând secerea şi ciocanul (aşa începeau celebrele filme so­vietice ale studiourilor Mosfilm), este nu numai explicativă, dar şi inutilă, pentru că Tovarăşul Comunism tocmai a fost executat de Epihodov. Cel puţin aşa am înţeles noi…
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul