Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lucruri care mă emoţionează

        Ana-Maria Nistor

Sărbătoarea de Halloween. E preferata mea pentru că sunt româncă şi trebuie să-l promovez pe Dracula. Cum vine toamna, mă tot gândesc la cei doi turişti care vor lua cu asalt castelul de legendă. Anul acesta, localnicii costumaţi adecvat, cu dinţi, sânge, halebarde, zale, palincă, sărmăluţe, vin roşu, le-au oferit o noapte de pomină străinilor. Aceştia au declarat că vor reveni să mai petreacă împreună cu urmaşii contelui de la Hollywood, tot de Ziua Naţională a României. Asta înseamnă că turismul a învins şi ne va scoate din criză mai repede decât ne-am imagina.

Cozile nesfârşite la Sfintele Moaşte. Aici se ia pulsul vieţii adevărate, al vieţii oamenilor obişnuiţi. Între două şi cinci zile de reportaje, pe toate canalele de ştiri, despre înghesuiala pioasă de pe Dealul Mitropoliei, din târgul Iaşilor şi de oriunde se află sfinte rămăşiţe pământeşti. Dar nu e suficient. Eu mă gândesc la transmisii live non-stop de la aceste minunate întâmplări, care să se difuzeze în fereastră, indiferent de emisiune sau de post. Ceea ce presa nu înţelege încă este importanţa sărbătorii la români. Sărbătoarea statului la coadă, la orice coadă, fie iarnă, vară, noapte, frig, Sfânta Parascheva sau Sfântul Dumitru. Obicei vechi, bine plăcut oamenilor de pe aceste plaiuri, statul la coadă se respectă ca în vechime, după tot tipicul: lăsatul rândului de cu seara, studierea atentă a colegilor, depănarea de poveşti cât mai ieşite din comun, schimbul de reţete şi de diagnostice, îmbrâncirea la nevoie şi huiduiala celor care se bagă în faţă, peste rând. Acest ritual vorbeşte despre o nevoie naturală, umană, care, din păcate, nu mai poate fi satisfăcută ca acum 20-30 de ani. Aş propune, astfel, decretarea Sărbătorii Statului la Coadă, a cărei celebrare să dureze, ca orice sărbătoare naţio­nală, două săptămâni.

Prietenia. Şi, în special, dovada ei, chiar dacă e nevoie de o mică minciună (inocentă, desigur). Prietenia testată şi premiată, aşa cum am văzut eu la Antena 1. E bine că se face publicitate unui sentiment atât de înălţător. Vreţi să intraţi în clubul prieteniei? Urmăriţi materialul următor. Te opreşte o fată blondă pe stradă şi e gata să-ţi ofere o cartelă la nu ştiu care companie de telefonie mobilă. Totul e să faci dovada că nu eşti singur pe lume, că există oameni care sunt gata să dea examen de fidelitate pentru tine. Şi-atunci fata blondă, căreia îi plac la nebunie farsele, dă un telefon persoanei numite de tine şi, în direct (dar cumva regizat şi înregistrat), te pune într-o lumină proastă. Dacă persoana trădează şi spune adevărul, ai pierdut tot – imagine, cartelă, un prieten. Dacă nu, apari la televizor şi vei fi mai bogat cu un om şi cu minute de vorbit în reţea.

Faptul că Ana Maria Ferentz şi-a donat colecţia de şosete unui orfelinat. Am auzit eu asta la emisiunea „În gura presei” şi, cu toate că Mircea Badea, răcit şi răguşit, o ironiza pe biata fată, m-am emoţionat. După ce m-am documentat şi am aflat că ea e, de fapt, vedetă, artistă mai exact, aproape că mi-au dat lacrimile. Vreau să fiu copil orfan şi să mă bat pentru o şoseţică roşie cu dungi portocalii.Există şi lucruri care mă supără. Acum, cel mai tare, mă doare de la gripă. „Porcina gripe”, căreia i se spune şi nouă. Şi faptul că nici eu, nici toţi prietenii, cunoscuţii, colegii mei n-am fost în stare s-o luăm şi noi. Tot ce-am putut face în toamna asta au fost vreo şase răceli, patru viroze şi doar două cazuri de gripă. Din aceea veche, expirată, banală, cu febră mare, nas înfundat şi amigdale inflamate. Am sperat că simptomele se vor modifica şi că măcar unul dintre noi va ajunge la televizor. N-a fost să fie. Ceva s-a greşit. Am dat şi nişte telefoane, dar degeaba. N-am fost suficient de convingători, n-am avut calităţile necesare, pe scurt, n-am meritat. Dacă lucrurile funcţionau cum trebuie, eram şi noi gripaţi, în grup, precum cei 40 de domni de la Hotel Sinaia. Într-o singură zi, doar ei; nici o cameristă, nici un chelner, nimeni altcineva în afara celor patruzeci de eroi care au făcut înconjurul televiziunilor. Semn că gripa alege, apoi culege şi, mai ales, lucrează elegant. Nouă şi nobilă. Mi-e teamă că nici de vreun vaccin n-o să avem parte. Poate la suprapreţ sau după o coadă de-o zi şi-o noapte întreagă la farmacie. Şi-atunci parcă văd că nu ne mai rămân decât doze din import, mult mai scumpe, dar care trebuie cumpărate, că doar n-au fost aduse degeaba. Eu propun să se facă liste nominale în direct, la ştiri, iar oamenii să se prezinte la farmacia de sector, în mod organizat, fiecare în ziua corespunzătoare iniţialei numelui său. Şi să se dea câte o doză să ajungă la toată lumea! Că până la litera N... Dar sunt convinsă că televiziunile vor şti să facă faţă şi acestui val de probleme. Vor crea suficientă isterie şi vor picura, din oră în oră, atâta spaimă încât oamenii vor fi din nou cuminţi, conformaţi, cumpărători. Hait, că iar încep să mă emoţionez şi e prea mult pentru astăzi!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul