Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Expiraţii din Europa League

        Constantin Stan

 

„E greu să ajungi în vârf, dar şi mai greu e să te menţii acolo”. Vorbele par a fi spuse nu numai despre fotbalistul român, ci şi, în general, despre noi, românii. Dar să nu politizăm şi nici să nu filozofăm în jurul românismului în plină campanie electorală. Să ne mulţumim cu fotbalul care ne oferă, româneşte, umilinţe peste umilinţe ori de câte ori scoatem capul în Europa. Chiar şi atunci când umilinţa nu e în rezultat sau în felul în care am jucat se găsesc lucruri, fundamentale, din păcate, care să ne facă să stăm cu capul între urechi şi aplecat. Unirea Urziceni a bătut la Glasgow şi a făcut egal pe Ghencea. Patru puncte luate echipei scoţiene în Champions League reprezintă un fapt de mândrie. Meciurile au avut un numitor comun: s-au desfăşurat pe nişte ploi torenţiale. Numai că gazonul de la ei arăta de parcă meciul se juca sub copertină sau în sală, în timp ce Ghencea s-a transformat din primele minute într-o mocirlă. Apoi, stadionul lor a fost ca în CL, în timp ce al nostru, ca în divizia a doua (de la noi, nu de la ei!): spectatori puţini, înfriguraţi şi muraţi de ploaie, agitându-se doar de frig şi acoperiţi sonor fie de scoţienii oaspeţi, fie de staţia de amplificare a stadionului, de unde se auzeau încurajări înregistrate şi vocea disperată a unui crainic care voia să-i scoată din comă pe românaşii din tribune. Fără tradiţie, fără susţinători, fără teren propriu pentru CL, Unirea Urziceni pare un copil sărac, nimerit la petrecerea unui coleg într-o vilă cu piscină şi palmieri reali, nu de decor. Echipa românească oferă Europei faţa cea mai săracă a României, acea faţă la care bogătaşii se uită cu milă, dar şi cu dispreţ. Trebuie să înţelegem că banii mulţi care se împart în CL trebuie să se vadă în fastul, în etalarea bunăstării competiţiei, în luxul ei. Diriguitorii fotbalului european pun mare preţ pe acest lucru, pentru că, altfel, banii nu se pot înmulţi, sărăcia atrage fundaţii umanitare – care împart până şi medicamente la second hand –, nicidecum sponsori milionari. Asta am putut oferi noi Europei: o echipă harnică şi sărăcuţă, o echipă a cărei singură valoare de export o reprezintă antrenorul. Da, chiar aşa zicea impresarul Ioan Becali: „Să-l duc în iarnă sau în vară pe Dan Petrescu la o echipă mare, să-mi mai iau şi eu un comision din transferuri, că în ultima vreme n-am luat nimic, nimic pe jucători!“. Unirea rămâne ima­ginea unei formaţii care trudeşte pe teren, „compactă“, cum zic comentatorii, agăţându-se de adversar cu tenacitate, „jucând la sacrificiu“, cum ne învaţă aceiaşi comentatori. Şutul formidabil al lui Onofraş n-a făcut decât să lumineze şi mai bine modestia formaţiei noastre care a bătut (şi bine a făcut că a simţit că poate să bată o echipă mai slabă decât ea!) o altă sărăcie (în fotbal) a Europei. Dar, întorcându-mă la zicerea cu care am început rândurile de faţă, e greu ca Unirea Urziceni să rămână acolo sus. Nu sunt Cassandra şi nici Oracolul de la Bălceşti, dar tare mi-e că exact când va avea nevoie să învingă, cu Sevilla sau Stuttgart, nu o va mai putea face! Pentru că şi-a depăşit condiţia, nu a ajuns în vârf graţie bucuriei jocului, ci încrâncenării, disciplinei şi „sacrificiului“.

Cu totul altfel se petrec lucrurile cu celelalte formaţii şi cu ceilalţi jucători români sau degrabă românizaţi, cum este cazul celor de la Cluj, adică intraţi în năravurile noastre strămoşeşti. Dinamo e o echipă de expiraţi înainte de termen. Adică de jucători care, pe la 25-26 de ani, nu mai au chef de fotbal. S-au plictisit de viaţa de fotbalist fără să fi făcut vreodată o mare performanţă. Au sclipit câteva jocuri în tinereţe, li s-a băgat în cap că vor fi mari fotbalişti şi cu asta – basta! Pe teren se plimbă fără vlagă şi fără nicio tragere de inimă, bujorii în obrăjori revenindu-le doar în cluburile de noapte ori când dau ochii cu blondele vopsite care îi aşteaptă înfrigurate pe la porţile stadionului, dacă nu chiar la duşuri! Ceilalţi, serioşii, sunt şi ei cu gândul în altă parte: joacă de parcă ar fi pus oala cu ciorbă la foc şi tot timpul se gândesc să nu dea în clocot până ajung ei acasă. Dolha mai trage şi el la bătrâneţe de-un ban, Claudiu Niculescu şi Boştină – la fel. Tamaş e în vacanţă în România, Moţi, Scarlatache şi Pulhac atât au putut în viaţa lor de fotbalişti – de aici nu-i mai poţi ridica nici măcar un milimetru (valoric vorbind), Zicu e în blocaj psihic şi este absolut evident şi necesar că trebuie să se apeleze la un psiholog, nu la pedagogia Borcea sau Dinu. Nici Steaua nu o duce mai bine de îndată ce apelează la Baciu ca la o salvare de câte ori se găureşte apărarea pe undeva. Băiatu’ ăsta – care a făcut un cur de văduvă tot stând pe banca de rezervă – intră când i se cere şi uneori e chiar mai util decât ăi tineri – Ninu sau Ochiroşii. Pas cu pas, Bicfalvi se duce spre o fostă speranţă, iar Adrian Ionescu, dacă se mai accidentează de vreo două ori, prinde şi el 24-26 de ani fără să fi făcut mare lucru. Tătăruşanu, băiat tânăr, pe care s-a dat o grămadă de bani, face cuminte tuşa în faţa singurului fotbalist care îşi dă sufletul, cu talent, în formaţia becalistă (că militară nu-i mai putem spune!) – Zapata.Mă uit la englezi siderat: de unde or mai avea plăcerea, bucuria de a juca nişte fotbalişti precum Roonie, Lampard, Gerard, Terry, care au cunoscut gloria, cărora li se măresc contractele aproape lunar, care trăiesc la Londra înconjuraţi de toate tentaţiile lumii?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul