Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mircea Vulcănescu - un român pentru eternitate

        Mihai Şora

 

Pe 1 noiembrie a.c. acţiunea organizată de Primăria Sectorului 2, cu ocazia dezvelirii monumentului închinat lui Mircea Vulcănescu, a reunit în Piaţa Sfântul Ştefan un numeros şi ales public. O parte din alocuţiunile ţinute atunci au fost publicate în revista Cultura, o parte le regăsiţi în această pagină.

 

Aş evoca o ultimă întâlnire cu Mircea Vulcănescu. Ea a avut loc la Paris. Proaspăt căsătoriţi, eram – soţia mea şi cu mine – bursieri ai Guvernului francez. Aici îl găsisem pe Cioran şi am avut privilegiul, într-o seară, să ne întâlnim şi cu Mircea Vulcănescu. Trebuie spus, din capul locului, că o întâlnire cu Cioran însemna aşezarea pe o poziţie de ascultător: Cioran era intarisabil, putea vorbi ore în şir. Ei bine, am stat o noapte întreagă cu Cioran în jurul unei mese, în Cartierul Latin, iar Cioran n-a scos o vorbă! Am rămas toţi cu gura căscată, aş spune,  şi l-am auzit pe Mircea Vulcănescu povestind, Doamne Dumnezeule!, câte în lună şi în soare. Era neobosit şi, în acelaşi timp, de o totală modestie: dacă nu era presat de împrejurări ca să dea la iveală ce se afla în el, putea foarte bine să rămână tăcut, să-şi vadă de treaba lui.

Rămân cu amintirea neştearsă a acestui mare profesor, a acestui mare român.

Acum, după atâţia ani de la dispariţia lui, trebuie spus că există, în toată „lucrarea“ lui Mircea Vulcănescu – şi dau acestui cuvânt un sens mai adânc, de împreunăfăptuire – există, aşadar, o asemenea generozitate şi dăruire de sine, încât avem, la el, mai mult decât o etică umanistă; avem desfăşurarea unei virtuţi cardinale: onestitatea – un fel de a te raporta la Celălalt cu toată deschiderea de care eşti capabil, făcând-o pentru el, nu pentru tine. Deci o generozitate care nu aşteaptă nimic în schimb, nu caută răsplata. După cum sacrificiul lui nu cere răzbunarea. Acel „Să nu ne răzbunaţi!“ al lui Mircea Vulcănescu înseamnă tocmai a nu te închide în logica binară (şi exclusivistă) a Răului şi a Binelui, ci a-ţi păstra, chiar când îţi este cumplit de greu s-o faci, deschiderea către Celălalt, către umanitatea lui cea de pe urmă.

Se pot spune numeroase lucruri (şi scrie multe fraze) despre acest mod de a fi. Însă, dincolo de vorbele scrise sau spuse, cred că, astăzi mai mult decât oricând, este necesar să interiorizăm lecţia lui Mircea Vulcănescu: împreunăfăptuirea. Ea este singura articulaţie raţională şi morală deopotrivă, una din rarele opţiuni care îl poate ajuta pe omul modern să găsească acel echilibru subtil dintre el însuşi, fiinţă gânditoare având propriu-i destin, şi lumea în care se întâmplă să fie aruncat.                                                      

 

 Măriuca Vulcănescu

 

În puţine cuvinte, dar pline de gratitudine, aş vrea să mulţumesc tuturor celor care au făcut posibil evenimentul de astăzi (1 noiembrie a.c.). Înşirând ca mărgăritarele numele unora dintre aceştia - fie că sunt printre noi, fie că au trecut şi ei în lumea drepţilor -, am să amintesc mai întâi pe Valentina Boştină, generoasa autoare a sculpturii de faţă, pe domnul Ion Papuc, a cărui dorinţă iată că se împlineşte, fără a-l uita pe Ştefan Fay, datorită căruia am ajuns la dânşii. Totodată mulţumesc tuturor ostenitorilor care „au pus umărul” concret la înălţarea acestui monument-amintitor, „Denk­mal”, cum este numit în altă limbă europeană. Vă mulţumesc şi dumneavoastră, tuturor aici de faţă, care nu aţi pregetat să îmi fiţi alături într-un moment atât de emoţionant… Şi cum Mircea Vulcănescu, tatăl meu, avea darul premoniţiei, a pregătit pentru acest eveniment următoarea traducere a unei poezii foarte dragi lui, conştient fiind că nu va egala frumuseţea originalului, decât în idee:

Să-ţi aminteşti, când eu voi fi plecat departe tare,

În ţara de tăceri

Când n-o să-mi mai ţii mâna iar, ca ieri,

Şi drumu-n cale-mi nu va fi-ncurcat,

Să-ţi aminteşti de mine, pe-nserat,

Când n-ai să-mi mai poţi spune tot ce speri;             

Să-ţi aminteşti numai.

Întârziat va fi răstimpul ăst de rugi şi mângâieri.

Acum, dacă o clipă m-ai uita,

Ş-apoi ţi-ai aminti iar… nu-i păcat

Căci, de-ntuneric ori stricare,

Va şterge, poate, urma gândului visat

Mai bine-i să surâzi, chiar de-i uita,

 Decât să-ţi aminteşti fiind întristat.

 (de Georgina Christina Rosetti, în tălmăcirea tatei)

 

Ca un bun augur, am nădejdea că acest chip simbolic al lui Mircea Vulcănescu va avea puterea să readucă „duhul dragostei frăţeşti” în minţile şi inimile oamenilor din această ţară, pentru care el s-a jertfit în floarea tinereţii.                                              

 

 

Ana Blandiana

 

Nu m-am gândit nici o clipă că trebuie să vorbesc, dar, ca şi data trecută, la inaugurarea bustului lui Eliade, s-a creat o asemenea atmosferă, graţie nu doar celui care era omagiat, ci şi prezenţei de excepţie a publicului, încât, aici, acum, sunt profund emoţionată de evocările pe care le-au făcut cei prezenţi la microfon şi mai ales de ceea ce a spus Ion Papuc, cu care am fost colegă de bancă.

Aş vrea, totuşi, să adaug două lucruri extrem de actuale. Faptul că Mircea Vulcănescu, care a sfârşit plătind politic, nu a fost politician. A fost un mare expert în surprinzător de multe domenii. A fost prototipul respectării criteriilor morale. Valentina Boştină i-a făcut portretul într-un moment în care noi nu visam ca el să fie pus vreodată într-o piaţă, iar extraordinara echipă de la Primăria Sectorului 2 l-a pus într-o piaţă, transformând pe zi ce trece Sectorul 2 în zonă culturală a Capitalei României. Ce mi se pare extraordinar este că nimeni nu se gândeşte să îl imite pe primarul Onţanu. Eu, dacă aş fi primarul altui sector, aş intra în competiţie cu dânsul, aş încerca să fac mai mult şi mai frumos. Ceea ce s-a întâmplat astăzi aici nu trebuie să rămână un fapt izolat. Întreaga naţiune trebuie să facă efortul de a impune cultura. Astăzi, aici, după Ţuţea şi Eliade, l-am instalat pe al treilea român, Mircea Vulcănescu, un adevărat model pentru noi toţi. Într-o epocă lipsită de modele, el trebuie luat drept model ideal! Ideal din foarte multe puncte de vedere. Inclusiv acela de a se sacrifica şi de a risca să se compromită intrând în politică tocmai pentru a mai salva ceva. Spunea Ion Papuc că Mircea Vulcănescu a umblat cu banii, gândind filozofic. Vă rog să nu uitaţi că a umblat cu banii şi a dublat tezaurul ţării fără să se îmbogăţească. Acesta este adevăratul model. Asta trebuie să învăţăm de la Mircea Vulcănescu! Luân­du-i exemplul, n-am face decât un act de dreptate. Am împlini un lucru la care ţinea foarte mult. Ar trebui ca toţi românii să semene cu Mircea Vulcănescu. Acest lucru ni-l datorăm nouă înşine. Şi sunt absolut sigură de asta.

ion Papuc

Venind spre locul destinat sau predestinat monumentului, m-am întrebat ce legătură s-ar putea stabili între Valentina Boştină şi Mircea Vulcănescu? Dincolo de faptul că această lucrare a fost făcută ca un gest de gentileţe faţă de doamna Măriuca Vulcănescu – Valentina, aşa cum ştiţi, era un om atât de generos –, trebuie spus că pe cei doi i-a unit acest vers din Ezra Pound: „Un om fără noroc şi un nume care va veni”. Ei doi au avut această lipsă de noroc, sfârşind prea curând. Deopotrivă, ei sunt nume care vor veni. Pentru că, vedeţi, la începutul anilor ’90, Valentina a făcut acest portret când nu prea se ştia de Mircea Vulcănescu. Iată că au fost necesari 20 de ani pentru ca el să fie scos într-un for public, fiind pe drumul către cei la care trebuie să ajungă. Cu această ocazie, aş vrea să amintesc că preşedintele Cehoslovaciei, Thomas Masaryk, un om cu studii de filozofie făcute temeinic cu profesori universitari de prim rang, la Sorbona, care publicase cărţi în limba franceză, se adresa unui mare economist al nostru, întrebându-l de Mircea Vulcănescu: „Şi ce mai face acel prinţ al spiritului?”. Astăzi, aici, aveţi portretul unui prinţ al spiritului. Nu spus de cineva dintre noi, ci de o mare conştiinţă europeană. Pe de altă parte, aş îndrăzni să vă reamintesc cuvintele lui Emil Cioran, acest om care n-a avut nimic sfânt, care a refuzat credinţa, care a fost sarcastic cu tot ceea ce părea sfânt şi care, numai despre Mircea Vulcănescu, a rostit: „El este evadatul dintr-o icoană”. Şi pentru asta, el rememorează o poveste hasidică despre un suflet care n-a fost virtual în Adam, atunci când Adam a căzut în păcat. El îl vede pe evreul din acea povestire, ca şi pe Mircea Vulcănescu, drept un om care a fost scutit de Dumnezeu de a cădea în păcat. Eu cred, iertaţi-mi cutezanţa, că primul dintre martirii închisorilor comuniste, care ar trebui trecut în calendare, ar fi Mircea Vulcănescu. Cât despre Valentina, trebuie să vă spun că această lucrare nu este una specifică ei. Sper că şi un alt tip de sculptură să fie aşezată aici, în Parcul Sfântul Ştefan, pentru că doar atunci se va vedea în toată complexitatea ceea ce a reprezentat ea. Am fost anul trecut în Germania, la Offenburg, la graniţa cu Franţa, şi am văzut două dintre sculpturile realizate de Valentina Boştină acolo. Trebuie să vă mărturisesc faptul că acele sculpturi arătau de parcă tocmai ar fi fost terminate atunci. Atât de impecabil erau întreţinute. Din păcate, la noi, blestemul Mănăstirii Argeşului pare să fi cuprins toate monumentele. Totul se surpă, se degradează. Iată de ce Germania e atât de avansată economic şi financiar, fiind considerată motorul economiei europene. Fiindcă şi cultura sa este impecabilă. Dacă tinerii de astăzi vor privi cu atenţie spre Mircea Vulcănescu, şi nu mă îndoiesc că o vor face, vor vedea alt tip de român. Era, într-adevăr, un alt tip, era finanţist, era filozof, şi nu oricum, ci profesor de filozofie! Era un om de o rigoare extraordinară! Mânuia banii, dar pentru el banii aveau o formă abstractă! Pentru el, mânuirea banilor reprezenta un exerciţiu de gândire. Ei bine, tocmai acum, într-un moment în care ţara se îndatorează incredibil, trebuie să ne amintim că, în plină perioadă de război, când economia se confrunta cu o puternică hemoragie, frontul înghiţind sume uriaşe, graţie capacităţii lui Mircea Vulcănescu şi a lui Petre Ţuţea, cei doi ducând tratativele economice ale României cu alte state, nu numai că România n-a intrat în colaps, ci şi-a dublat finanţele ca depozit în aur şi în monedă liber convertibilă! Aşa lucrau acei oameni! Pentru că ei nu erau doar simpli finanţişti, nu erau simpli oameni politici, ci erau, deopotrivă, oameni de cultură!                             

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul