Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bicentenar Edgar Allan Poe

        Geo Vasile

Detectivul abisurilor sufleteşti

 

 

Pentru America puritană şi conservatoare, Edgar Allan Poe (1809-1849) râmâne şi astăzi poetul blestemat, artistul marginalizat menit punerii la index, nu atât pentru ceea ce a scris, cât pentru faptul de a se fi pus în innegabilă contradicţie cu miturile şi valorile acelui American Dream, pentru care stă mărturie însăşi dureroasa sa viaţă: o existenţă minată de alcool, zbuciumată de halucinaţiile de delirium tremens, marcată de tragicul deces al părinţilor şi de „scandaloasa” căsătorie cu Virginia, verişoara sa de treisprezece ani, şi retezată doar la patruzeci de ani în ajunul unei noi căsătorii, de o stranie, umilitoare moarte în circumstanţe extrem de tulburi pe o strada periferică din Baltimore. (Cine doreşte să afle mai multe detalii, poate să consulte alertul thriller al lui Mattew Pearl „Umbra lui Poe” , Humanitas, 2008) care sub forma unei anchete multiple, livreşti şi reale, în Europa şi în S.U.A. nu face altceva decât să adâncească misterul vieţii şi morţii lui Poe).

În ciuda faptului că publicul contemporan autorului „Crimelor din Rue Morgue”, presa, până şi rudele îl consideră un scriitor de mâna a doua căzut în patima ruşinoasă a băuturii, Europa şi Franţa îl adoptă, datorită mai întâi înflăcăratei admiraţii a lui Baudelaire, urmată de cea mai puţin impetuoasă a lui Mallarmé şi Valéry. Astfel Poe ajunge să-şi dobândească reputaţia de mare maestru al modernităţii, inclusin prin nčucitoarea informaŕie şi cultură enciclopedică cu tot fragmentarismul, traumele şi agoniile specifice. Scrierile sale vor fi examinate pe toate părţile de psihologi şi psihanalişti de toate orientările şi şcolile, Freud, Klein, Jung, începând cu Marie Bonaparte şi terminând cu Jacques Lacan. Astăzi imaginea dominantă a lui Poe, mai ales dincoace de Atlantic, a depăşit stereotipul naratorului care umple pagina cu vedenii perverse şi morbide plăsmuite sau ivite în momentele de cufundare în paradisuri artificiale. În fine este valorizat scriitorul lucid care aplică regulile  elaborate de el însuşi în eseuri deja canonice, apreciate chiar şi de Benedetto Croce, cum ar fi „Principiul poetic” şi „Filosofia compoziţiei”. Povestirea trebuie să sconteze pe maximum de efect asupra cititorului. Climaxul, rod al unui crescendo neîntrerupt de tensiune, trebuie, în limi­tele posibilului, să coincidă cu finalul. Aşadar, povestitorul de succes ar trebui să înceapă cu sfârşitul şi să depene firul epic spre început, spre sursele care au generat deznodământul respectiv. Dacă e să dăm câteva exemple în acest sens, „În căutarea timpului pierdut”, „Falsificatorii de bani”, „Portretul artistului în tinereţe” şi „Ulise” sau „Maitreyi” se termină în momentul în care protagonistul se decide să scrie romanul pe care tocmai l-am terminat de citit. În privinţa climatului emotiv, oroarea şi teroarea nu mai iau naştere doar, ca în vechile romane gotice, printr-o scenografie exterior-manieristă – peisaje lugubre, clădiri sinistre, zgomote înfiorătoare sau apariţii spectrale – ci izvorăsc în primul rând din genunile sufletului, din coşmarurile oribile, monstruoase ale psihicului. Ceva cu totul diferit, prin urmare, nu numai faţă de personajele de pulp magazine (de la gangsteri la Indiana Jones, Tarzan sau Zorro) sau splatter (horror) din prima parte a veacului XX, dar di de cele lansate de Stephen King sau de Tiziano Sclavi.

Să nu ne surprindă faptul că citind cea mai completă antologie a prozelor lui Poe traduse în româneşte, „Masca Morţii Roşii. Schiţe, nuvele, povestiri 1831- 1842” (Polirom, 2003, 534 p. ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Liviu Cotrău), având grijă să deplasăm cu câteva grade  perspectivele şi tonalităţile naraţiunii, Poe reuşeşte să acopere (parcurgându-le uneori în premieră) întregul arc al speciilor imaginarului, de la mistery la noir, de la sensational la horror, de la fantasy la science-fiction. Prin Crimele din rue Morgue, Bon-Bon, Berenice, Hans Phaall, Auto­grafie, Dracul în clopotniţă, William Wilson, Prăbuşirea Casei Usher, Masca Morţii Roşii, Hruba şi pendulul, Eleonora, inventează de fapt policierul prin crearea personajului Dupin, flegmaticul şi sedentarul înaintaş al lui Sherlock Holmes şi al lui Nero Wolfe, îi devansează pe Maupassant şi pe Lovecraft în studiul mecanismelor spaimei, controlate mai curând de psihologie decât decât de metafizică. Şi chiar atunci când abordează situaţii şi întâmplări care par să-şi aibă rădăcinile pe tărâmul celălalt sau în ezoteric, Poe are grijă întotdeauna să semnaleze printre rânduri hotarul dintre explicabil şi inexplicabil, dintre neverosimil şi imposibil. Astfel încât chiar şi povestirile sale mai „clasice” tip Ligeia, Morella sau Berenice, (aşa cum notează Ţvetan Todorov în volumul său despre fantastic) delegă fiecărui cititor răspunderea şi emoţia interpretării ultime a faptelor. Morella are la bază enigma identităţii care se pierde sau nu se pierde în clipa morţii (principium individuationis). Din pricina desăvârşitei identităţi cu mama sa Morella, copila botezată tot Morella din motive lesne de dedus, va muri la zece ani. Ducând-o la cimitir, naratorul nu va mai găsi nici urmă din Morella.mamă, locul ei în cavou fiind luat de Morella jr.. Hans Phall dispare din Rotterdam, revine însă după cinci ani într-o nacelă, prilej pentru narator de a-i face un portret extrem de pitoresc. Interesant este nu doar eşantionul de realism şi comic gros ăn costum de epocă, dar mai ales raportul şi jurnalul de călătorie pe lună ce precede cartea lui Jules Verne. Regele Ciumă reuneşte specia horror cu burlescul, sinistrul anatomic al fi­gurilor smintite din casa părăsită, tip H. Bosch, cu reprezentarea suveranului nepământean numit Moartea. Ligeia, logodnica şi soţia naratorului este o apariţie cerească, o splendoare a stirpei supra­pământene; în ciuda dorului sălbatic de viaţă, Ligeia va muri. Dar fantoma ei nu va zăbovi să lucreze post-mortem întru eliminarea rivalei, lady Rowena, blonda cu ochi albaştri. La rândul ei, aceasta nu va pregeta să se trezească din catalepsie şi să ia chipul defunctei Ligeia. La originea acestor imagini se află de multe ori consumul de opiu, băut sau fumat. Prietenul naratorului, Roderick este un băutor şi un fumător de opiu: biciuit de o boală de nervi fără leac, este alergic la viaţă şi-n plus părtaş la lunga agonie a mult iubitei surori gemene. Fapt e că sora, doar aparent moartă, este înmormântată de vie în cavou, drept care îşi revendică fratele în acel exil din imperiul morţii. Naratorul scapă teafăr fugind la timp din bântuita Casa Usher, sub zidurile şi oroarea căreia va pieri nefericitul Roderick. Masca Morţii Roşii este de fapt străinul care îi va face pe prinţul Prospero şi pe oaspeţii săi să plă­tească cu viaţa; crezuseră, în laşitatatea lor petrecăreaţă, că scapă de ciumă dacă se retrag din cetate, întorcând spatele lumii şi concetăţenilor lor. Bon-Bon, un birtaş-metafizician din Rouen (prilej nesperat pentru E.A. Poe de a da din nou probe  de umor şi de realism cât cuprinde) este vizitat de un straniu musafir în toiul unei nopţi de groază; sub aparenţele acelui cleric având în mână o carte deasupra oricărei bănuieli cu titlul „Rituel catholique”, se ascunde, bineînţeles diavolul, sosit în scopul de a-i cumpăra sufletul. După lungi pertractări filosoficeşti şi culinare, musafirul dă să se retragă, sastisit de ramolismentul buf al partenerului. În Manuscris găsit într-o sticlă vasul fantomă pe care nimereşte protagonistul se leagănă pe marginea veşniciei în perpetuitate. Vârsta echipajului pare a fi de mii şi mii de ani.   Cititorul va decide, la urma urmelor, să trea­că sau să nu treacă pragul, să citească toate acestea în cheia metempsihozei şi a reîncarnării sau chiar a vampirismului tip Dracula; sau să le interpreteze ca pe nişte stări halucinogene trăite sau povestite de către delirante minţi patologice. Poate avea totodată şi opţiunea să le claseze ca întâmplări cu siguranţă extraordinare, deşi pot fi demontate pe baza unor experimente ştiinţifice. În acest spirit enumerăm moartea aparentă din Funeralii pripite, mesmerismul şi coma profundă din Straniul caz al domnului Valdemar, catalepsia din Prăbuşirea Casei Usher, complexul de vinovăţie şi farsele tragice ale unui inconştient înţeles ca „demon al perversiunii din Pisica neagră, schizofrenia din William Wilson, metaforă a sosiei şi a dublului ş.a.m.d.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul