Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cioran, epistolar

        Adrian G. Romila

Pe cât de fidel expresionismului în variantă nihilistă, pe atât de redundant şi  de previzibil a fost gânditorul român autoexilat în 1937, după numai cinci experienţe auctoriale autohtone, în rue de L’Odéon. Lucrul, desigur, nu a exclus autenticitatea discursului, numai că i-a conferit o consecvenţă care se poate uşor confunda cu manierismul şi autopastişa. Cioran e acelaşi frondeur aneantizant şi în operele „fundamentale”, şi în interviuri, şi în scrisori, încât aproape că e foarte greu să ai surprize de vreun fel anume în legătură cu textele lui, indiferent de genul lor.

Exact asta a dovedit recent descoperita corespondenţă a filozofului din Răşinari cu eseistul austriac Wolfgang Kraus. Aflat cu o bursă la Viena, nu cu mulţi ani în urmă, George Guţu a dat în Biblioteca Naţională Austriacă, între alte documente de arhivă, şi peste un pachet de scrisori schimbate între autorul amintit mai sus şi Emil Cioran. Erau, mai precis, 158 de scrisori ale lui Cioran, două ale Simonei Boué (trimise după moartea ilustrului său partener de viaţă) şi cinci copii după scrisori dactilografiate ale destinatarului austriac. Traduse din germană de fericitul găsitor, aceste misive au căpătat forma unui volum, Scrisori către Wolfgang Kraus. 1971-1990 (Humanitas, 2009), în care sunt incluse şi câteva fragmente din jurnalul interlocutorului lui Cioran. Scurte şi calde, ca ton, scrisorile dovedesc prietenia strânsă dintre cei doi autori, o prietenie întărită prin vizite (mai degrabă Kraus la Cioran), prin schimburi de cărţi şi de opinii, prin mici servicii reciproce. Cât despre Cioran, el tematizează, ca întotdeauna, plictisul existenţial şi oboseala metafizică, absurdul istoriei şi declinul Occidentului, dispreţul faţă de sistem, de public şi de succes, însingurarea, exilul, boala şi bătrâneţea, cu adaosul necesar că, date fiind relaţiile cordiale dintre corespondenţi, confesiunile dezvăluie intimitatea umană şi deconcertant de sensibilă a autorului Demiurgului cel rău. Au făcut-o şi celelalte scrisori ale sale deja publicate, cele către familie, către prieteni, către iubita de bătrâneţe, Friedgard Thoma. E de discutat dacă această „umanitate” exhibată, tipică misivelor intime de oriunde, nu e ea însăşi, la Cioran, tot o formă de histrionism filozofic.

Întrucât orice comentariu în legătură cu redundantele aforisme cioraniene (peste care, de altfel, a curs atâta cerneală) îmi pare deja tautologic, am să ordonez, mai jos, o parte din afirmaţiile trimise prietenului austriac în funcţie de cinci categorii tematice, alcătuite, la întâmplare, după calapodul atât de cunoscut. Astfel, putem citi despre:

Blestemul originilor: „Sunt obosit de cultură, chiar dacă sunt fiul unui popor lipsit de cultură. După cum vedeţi, contradicţiile iraţionalismului nu-mi sunt străine”; „Când de fapt eu mă trag dintr-un popor de ciobani. Echivocul istoriei culturale şi sfâşierea lăuntrică – iată o specialitate a Europei Centrale şi de Est”; „E o experienţă stranie să trăieşti fără limba ta maternă. Dar eu sunt decis să-mi asum şi ultimele consecinţe ale dezrădăcinării”; „Părinţii nesănătoşi procreează nu­mai copii nesănătoşi. De altfel, noi, toate fiinţele, avem o povară ereditară. Moartea nu e decât eliberarea de un blestem”; „În fine, suport consecinţele viziunii mele despre lume. E adevărat că a fi român este un blestem”; „Totul a eşuat în această ţară (Ro­mânia - n.m.). Asta e singura ei originalitate”.

Scrisul ca exorcizare: „Eu unul mă simt absolut incapabil să scriu un roman, lucru pe care îl regret, căci la urma urmelor un roman este modul cel mai bun posibil de a te ascunde, pentru a putea spune totul într-un mod impersonal. Un eseu este mai mult sau mai puţin o confesiune, o atitudine, ba chiar un program”; „Pentru mine, a scrie înseamnă a scăpa de obsesii. Mai întâi terapia. Adevărul vine după aceea”.

Accesele de trickster gnostic: „Creştinismul, mai exact monoteismul, n-a fost pentru mine decât un pretext”; „Creştinătatea a obosit, iar eu o urăsc din cauza oboselii ei. Mai are credinţa vreo şansă? În lumea liberă, din păcate, nu, cu excepţia cazului unei literaturi universale ateiste”.

Agonia Occidentului: „Mă întrebaţi dacă am reflectat la cauzele balcanizării Europei Occidentale. De fapt, nu. Dar nu trebuie să uităm că popoarele din Balcani sunt moştenitorii destrămării statului bizantin. Şi Europa Occidentală nu este ea oare noul Bizanţ?”; „Din nefericire, istoria şi înţelepciunea sunt noţiuni antinomice”.

Singurătatea necesară a scriitorului: „Singura soluţie este ca, atunci când organizezi ceva, să nu crezi în organizare. Un scriitor trebuie să fie în definitiv un egoist. Un egoist precum Dumnezeu”; „Sunt o fiinţă sociabilă care respinge orice formă de societate”; „Nihi­liştii trebuie să se ferească în mod special de a deveni autori. Neajunsul de a fi om nu trebuie amplificat de grafomanie. Din fericire, am renunţat la limba mea maternă. A scrie franţuzeşte este pentru mine un disconfort pe care nu-l pot depăşi uşor”.

Interesante sunt fragmentele din jurnalul lui Wolfgang Kraus, publicate de George Guţu la finalul cărţii, cu acordul familiei regretatului autor austriac. Au fost selectate, desigur, doar pasajele referitoare la Cioran, fie la opiniile lui, fie la omul întâlnit în carne şi oase. Comentariile subliniază mereu diferenţa dintre individul real şi textele sale, într-un exces de recuperare a „normalităţii” lui Cioran, camuflată atât de bine sub cinismul aforismelor care l-au făcut celebru sub o cu totul altă imagine publică. „Cioran transpune nihilismul total al Orientului (nihilismul unei disperări de secole) în plan intelectual, în timp ce practica diurnă e omul pe care te poţi bizui cel mai mult, omul cel mai săritor”. Kraus reproduce fragmente de discuţii, convorbiri telefonice, gesturi şi scene care să-i întărească părerea despre prietenul său. Uneori portretul capătă concreteţea unei fotografii instantanee, făcut, cel mai probabil, imediat după o vizită la autorul Tratatului de descompunere. Notaţiile diaristice sunt însoţite mereu de entuziasmul reconfortant al amintirii proaspete: „Ieri, la orele 8, la Cioran şi Simone, imensă bucurie. El, ca întotdeauna, cu chipul puţin zbârcit, dar tânăr, rapid, precis în mişcări, vânjos, rustic, părul alb ridicat, căzându-i parţial pe frunte. Ochii mari, albaştri, îi strălucesc veseli, umorul său te încălzeşte, amărăciunea care răzbate din scrierile sale este bine păstrată acolo. Simone echilibrează totul, el emană mulţumirea unui om fericit. Nu se lamentează – coboară şi urcă şapte etaje zilnic, de cel puţin patru ori pe zi, cu sacoşele de cumpărături, deseori foarte grele, uneori cu geamantane pentru călătorii, ştiu că are dificultăţi de vedere, temeri imaginare etc. - «merge, merge». Râsul lui încurajează, oricum, are 73 de ani, iar moartea nu e prea departe. E admirabilă atitudinea lui, din care emană bucuria de a trăi şi gratitudinea, indiferent cum scrie şi cum a scris”. Până şi războiul „budist” al lui Cioran cu un Dumnezeu creştin care a ratat creaţia e scuzat de Kraus prin divorţul dintre texte şi om şi prin originea sa estică, predispusă la sfâşieri: „Nevroza profundă, persistentă  a ambiţiosului, un anahoret care deviază spre gnoză, glorificându-l, admirându-l negativ pe demiurg. Îl caută pe Dumnezeu, dar acesta îi scapă din cauza aşteptărilor sale exagerate. Un gnostic lipsit de modestie, de umilinţă, de gratitudine, ceea ce însă nu e valabil pentru viaţa lui particulară. La Cioran se arată axa directă dintre Teba, Balcani şi latura ortodoxă a Sibiului”. Prietenia strânsă dintre cei doi intelectuali poate acoperi, până la urmă, ca orice legătură bazată pe afinitatea de idei (cei doi se aprobă reciproc în multe dintre discuţii – Cioran îi laudă cărţile şi-i cere mereu cu anticipaţie capitolele), asperităţile inerente zăbovirii în preajma unui critic solitar al dezordinii universale.

Apărută înaintea unei eventuale ediţii germane a Scrisorilor către Wolfgang Kraus, antologia lui George Guţu pune sub semnul îndoielii caracterul definitiv încheiat al publicării operei lui Emil Cioran şi al sinuosului său parcurs personal.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul