Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Popi la televizor

        Constantin Stan


 Îmi povestea un amic că, pe drumul spre Giurgiu, pe vremuri, era o crâşmă cu o firmă de senzaţie: „La Mitică între plopi/ Unde toate ziua curge militari, civili şi popi“. Bag seama că, în virtutea bunelor tradiţii ce nu vor – şi nici nu trebuie – să moară, televiziunile au devenit un astfel de stabiliment unde toată ziua „curge blonde, politicieni şi…popi“. Ei, da. Mai discret ca altădată, când una-două te trezeai cu un sobor de preoţi pe la spovedania vreunui stabiliment: vestiare, terenuri de fotbal, lăcaşuri de diverse destinaţii culturale, financiare, politiceneşti, bisericeşti, ba chiar şi o casă de curve au aghezmuit preasfiinţiile lor (probabil spre a alunga virtutea şi a lăsa loc păcatului să se desfete fără mustrări de conştiinţă). Nu numai ceva mai discret, dar acum apar şi ceva mai organizat: au emisiunile lor.


Mi-am mai spus eu că plictiseala naşte monştri şi curiozitatea ucide, dar parcă nu aveam şi un exemplu convingător. Duminică l-am aflat. Trândăvit pe canapea cu telecomanda în mână, cam pe la vremea prânzului, când, ca să scapi de plictiseală îţi poţi număra cu mare atenţie degetele de la mâna stângă, am nimerit pe un canal destul de cunoscut mie. Din el mă privea crunt un individ îmbrăcat într-un costumaş cam de pe vremuri, vorbind ca dintr-o cameră (mă rog, studio!) goală. Din când în când mă împungea cu degetul atât de vehement, încât mi-am zis „hait, iar am comis-o fără să bag de seamă“. Tot decorul avea ceva nepământean, vă jur. Am anulat „mutul“, pentru că eu când butonez opresc sonorul spre a nu-mi polua urechile, şi curiozitatea asta m-a costat liniştea patriarhală a duminicii mele. Individul – că, vorba lui Creangă, „mai bine nu i-aş putea zice“ – îmi desluşea una din faptele lui Iisus. E vorba de însănătoşirea bolnavului cu finalul pe care mai toată lumea îl ştie, „ia-ţi patul şi umblă“. Dar cum o povestea nenea ăla foarte supărat pe noi, contemporanii lui, era ceva halucinant. Apocaliptic! Aducerea bolnavului în faţa lui Iisus era de-un grotesc fără limite: se căţărau pe undeva, pe acoperiş, cu tot cu bolnav şi pat, coborau ca Rambo probabil pe coş, se „înfăţoşau“ cu „slăbănogul“, „sărăntocul“ – şi nu mai ştiu cu ce alte cuvinte îl blagoslovea predicatorul – dinaintea lui Isus şi… stop. Începea comentariul, adică ce-am avea noi de învăţat din asta; că în lumea asta în care fiecare îşi vede de-ale lui nişte oameni au pierdut din preţiosul lor timp spre a duce pe cineva la vindecare, că şi dacă era lume multă la Iisus ei au intrat prin faţă numai să facă un bine, că… şi iarăşi că…, şi iarăşi împungea ecranul cu degetul, într-o incoerenţă, într-un limbaj amestecând politicianisme, vorbe de stradă şi cuvinte lemnoase de mi s-a ridicat părul în cap. Omul nu numai că nu avea har, dar cred că nici cu IQ-ul nu stătea prea pe roze. Supărarea lui cred că era una foarte omenească, dar nu prea avea vorbe să şi-o spună: l-or fi fraierit nişte amici, l-or fi tras pe sfoară la vreo retrocedare rudele, l-o fi pus cineva să aştepte în colţ de stradă degeaba, ceva sunt sigur că i se întâmplase, dar oricum nu era legat nici de învăţăturile lui Iisus, nici de vreun alt sentiment creştin. Cred că diavolul m-a pus şi să butonez, şi să rămân prostit în faţa ecranului, că asta nu era lucrarea lui Dumnezeu! După ce chinurile bietului om – pastor, am citit eu pe prezentare – au luat sfârşit, nu au încetat ale mele: pe ecran au apărut nişte tătăici şi o aproape mămăică spre a cânta un imn de slavă în care eram povăţuiţi să-l iubim pe Domnul. Mi-am dat seama că grupurile vocale de pe faza pe comună a răposatului Festival „Cântarea României“ musteau de talent în comparaţie cu ceea ce auzeam şi vedeam: cât de înfocat cântau ei fără să dea vreun semn că pricep ceva din ce spun, cât de expresiv arătau cu mânuţele de parcă ar fi aşternut în faţa lor un covoraş, cum închideau ei ochişorii sugerându-ne că sunt pătrunşi de adâncimea muzicii şi versului! „Uite-aşa cred că bătea satana în pumni când îi auzea“, ar fi zis Catrina Moromete.


Nu ştiu care e regimul unor astfel de emisiuni. Bănuiesc că spaţiul respectiv a fost cumpărat de respectivul pastor sau de ai lui. Cert e că avea un iz de prozelitism, nicidecum de desluşirea faptelor şi pildelor lui Iisus. Şi şi mai cert e că nu făcea deloc un bine nici credinţei, nici bisericii pe care o slujea. Am mai văzut şi alte emisiuni de asemenea factură şi pe la alte posturi. Nu-i niciun rău că biserica foloseşte televiziunea spre a propăvădui credinţa. Şi TVR Cultural am văzut că are un fel de predică, undeva, târziu, în noapte. La fel de fadă şi de neinteresantă pentru că se vorbeşte mult, egal, monoton. Pentru a propăvădui îţi trebuie har, carismă. Legătura cu Dumnezeu nu se poate face cu nişte ochi de peşte mort, cu gesturi de apucat şi limbaj încropit şi cârpit cu toate şabloanele, cu o voce metalică, lipsită de orice căldură. Cînd te uiţi la aşa ceva, te trec fiorii şi îţi şopteşti „Doamne, apără şi ajută“. Şi îţi doreşti să te întorci către credinţă singur-singurel, într-o bisericuţă caldă şi omenoasă, vegheat doar de conştiinţa nimicniciei tale în faţa lui Dumnezeu, nu şi a slujitorilor Săi pe pământ!


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul