Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Defulări comuniste. Pidosnice

        Felix Nicolau

Mai întâi ca titlul Macel în Georgia (Polirom, 2008) este tras de par. Interesant ca Dumitru Crudu a fost inclus în proiectul egoproza, deşi nu are mai nimic în comun cu caracteristicile colecţiei. Ceea ce înseamna ca respectiva colecţie şi-a largit graniţele pâna la disipare. Oarecum titlul senzaţionalist verifica modul de construcţie al carţii. „Fireşte ca Angelo ar fi dormit bine mersi pâna dimineaţa daca un soldat pepenos nu l-ar fi izbit cu o cizma lustruita luna în fund, racnind rabiat stavai skatina! stavai skatina! Şi nu l-ar fi îmbrâncit în mijlocul purcoiului de tineri hamesiţi şi speriaţi”. E prima faza din roman. Satul de proza statica şi exagerat de analitica, Dumitru Crudu desfaşoara o acţiune rapida şi demenţiala, bazata pe un lexic argotic şi regional spectaculos. De fapt, daca pot vorbi de o categorie estetica specifica acestui autor, ea ar fi spectaculosul. Simţul limbii periferice nu face decât sa adauge la exagerarea generala. Aşa bolovanos şi rostogolit, romanul are forţa şi explozie, iar mâna de scriitor profesionist e evidenta.

Ceea ce predomina însa este maiestria de dramaturg. Fiecare capitol e o scena într-o enorma piesa de teatru. Tactica este destul de simpla, chiar daca mascata de întretaierea mai multor planuri. În linii mari, e vorba despre încaierari între ruşi şi moldoveni, între georgieni şi moldoveni, între moldoveni şi moldoveni. Samânţa scandalului: a fi pro sau antisovietic. Politicul este mascat de obsesii sexuale şi literare. Mai ales sexul invadeaza tot, iar prozatorul nu e deloc mironosiţa – când vrea sa spuna ceva, o spune pe şleau. Sensibil la viaţa limbii, el include la sfârşitul volumului o anexa cu expresii argotice şi regionale pe care le-a folosit în carte. Sunt cuvinte sau expresii auzite pe strada, la televizor sau preluate din Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, din Dicţionarul enciclopedic ilustrat şi dintr-un Dicţionar de sinonime. Dupa cum se vede, strada este mixata cu dicţionarul. Ce rezulta este o limba pastoasa, dar de multe ori ciudata, neverosimila. Am întrebat un lingvist de la Universitatea din Bucureşti, specialist în istoria limbii române literare, cât la suta dintre aceste expresii sunt moldovenisme. Specialistul mi-a spus ca multe sunt creaţii ale autorului. Dar ce ştiu lingviştii? Chiar eu am scris despre defectul de auz al noilor prozatori, incapabili sa scrie într-o alta limba decât cea a dicţionarelor, mai puţin cel de argou. Însa Dumitru Crudu face parada de argou şi regionalisme, ceea ce, pâna la urma, da impresia de artificial.

Întorcându-ma de la forma la conţinut, spuneam ca exista câteva trucuri menite a face mai complexa construcţia romanesca. Unul este contrastul între evenimentul violent şi gândirea victimei. Aflat în faţa unui fals pluton de execuţie, poetul Angelo îşi doreşte „sa mai manânce o data borşul pe care-l facea mama lui în copilarie”, în timp ce Enrico şi Angelo sunt stâlciţi în bataie de georgienii antirusofili, primul îşi aminteşte ca şi el proceda cam la fel la Chişinau, iar cel de-al doilea viseaza la focoasa bruneta Georgiana, care îi cerea cheile de la camera pentru a face sex salbatic cu diverşi indivizi veniţi din largul Uniunii Sovietice special sa o prelucreze.

Un alt truc este simultaneitatea acţiunilor diferite şi învecinate. De unde frec­venţa locuţiunilor adverbiale: „în timp ce, exact când, pe când etc”. Este o metoda de accelerare şi de spintecare a acţiunii, cititorul având mereu pe ecranul minţii un du­plex imagistic. În timp ce unii fac demonstraţii antisovietice şi se încaiera cu poliţia, alţii fac sex apocaliptic, de exemplu.

O mai avem apoi pe Georgiana, bruneta de care sunt obsedaţi mai toţi eroii ro­manului şi care se lasa calarita de toţi, mai puţin de Angelo, poetul care scrie prin cimitire. Drept compensaţie ca-i împrumutase camera de camin pentru escapade, ea îi lasa sub perna lenjeria ei intima. Angelo se masturbeaza groaznic şi este surprins de supraveghetoarea caminului, care cheama toţi locatarii sa vada ce face un membru al comsomolului. Totul este astfel politizat. Implicaţiile politice nu fac decât sa dezamorseze naturalismul scrierii. La fel, Che Guevara o vede în toate femeile pe maica-sa, care îl invita la obscenitaţi. Fantoma libidinoasa aparţine şi ea unei turnatoare. Singura care o poate alunga este, bineînţeles, Georgiana, centrul freudian al romanului.

Mai este apoi departamentul de inte­lectuali. De la exaltata Leonida Lari, pâna la Efim Iosifici, profesorul de literatura stalinista, dar care în viaţa privata se deda la orgii bisexuale şi le ia apararea studenţilor antisovietici. O mostra: „Dupa ce Efim Iosifici ejacula în gura lui Sergiu şi Sergiu îşi slobozea sperma în gura lui Efim Iosifici, unul pleca sa scandeze lozinci antisovietice, iar altul pleca la facultate sa predea realismul socialist”. Mai este şi extravagantul poet Şota, care îşi arde poeziile pe la berarii, în faţa discipolilor extaziaţi. Chiar şi Angelo cauta în arhivele de la Tbilisi un „manuscris straniu din secolul al XVII-lea scris cu caractere georgiene în limba moldoveneasca”.

În cele din urma, un alt roman cu şi despre intelectuali care „îşi încalzesc maseaua”, au halucinaţii erotice şi intra în bucluc, dupa care vor „sa scape din gara”. Forţa suflului senzaţionalist provine din exploatarea inteligenta, dar lipsita de masura, a contrastului dintre aparenţa şi esenţa, dintre interioritate şi exterioritate. Dumitru Crudu a vrut sa scrie un roman modern, complex, rapid şi fara prejudecaţi lexicale. A vrut şi pâna la un moment dat a şi reuşit. Dupa care l-a scapat din mâini. Am ramas cu strania impresie ca dupa 100 de pagini intru într-un buluc de personaje şi situaţii din care n-o sa mai ies niciodata. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, am trait cu senzaţia ca pot anticipa tot ce va urma, ca ţin în mâna frâiele naraţiunii ca şi cum aş fi producatorul, nu beneficiarul ei. Şi asta m-a întristat. Pentru ca dintre pagini se detaşeaza ceva artificial, un decoct plin de conservanţi literari, în pofida talentului dramatic al autorului. De apreciat totuşi vigoarea expresiei şi dinamismul acţiunii, atât de rar regasibile în romanele de la noi. Pâna şi finalul, cu o fanatica sovietica fluturând pe dealuri drapelul rusesc, îl vad tot ca parte dintr-o piesa de teatru. Caci daca romanul ar fi ecranizat, cinefilii din Kuala-Lumpur, de pilda, n-ar avea nevoie de subtitrare. Totul se înţelege din simpla derulare a acţiunii.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul