Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un mod naiv de a simţi satul

        Adrian Botez

Am primit, zile astea, cartea lui Grigore Radu Stănescu: Răsărit de lacrimă, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2009. Un caiet-jurnal, cu candori aproape de farmec, dar şi cu multe locuri comune. Cartea are 84 de pagini:

1. prima parte, până la pagina 37, conţine 28 de poeme (care escamotează, cu maximă dezinvoltură, orice clasare /plasare în vreun curent literar, dar şi orice constrângere de versificaţie, semănând, uneori, cu respiraţia calmă  - poate mult prea calmă... - din somn...),

2. a doua parte, intitulată Poeme Tanka, conţine 44 de poezii, pe care poetul năzuieşte să le ordoneze după un străvechi model nipon (din păcate, reuşeşte doar la nivel formal... şi asta, doar rareori... – în niciun caz, nu şi conţinutistic, pentru că Grigore Radu Stănescu nu are cunoş­tinţe despre starea interior-spirituală a buddhistului japonez, creator de „tanka”...).

Departe de a fi o „capodoperă” poetică, departe de a emite pretenţii de „includere într-o ierarhie” a valorii/ valorilor, cartea lui Grigore Radu Stănescu dezvoltă, to­tuşi, prin versurile sale, o naturaleţe a spunerii despre mediul rustic (SATUL CA UNIVERS LIBER este „personajul principal” al volumului, „personaj” despre ale cărui forme, încă vii, dă senină mărturie Grigore Radu Stănescu!) - naturaleţe frustă (...şi, totuşi, conţinând unduirile princiar-regale, mistic-alchimice ale Lebedei!) care ne trimite cu gândul la mani­era (evident, nu şi la geniul şi  valoarea artistic-creativă...) a pictorului francez, creator de „artă naivă”, Henri Rousseau, poreclit „Le Douanier”: „Ne-ntorceam, ca-ntotdeauna, de la câmp, / noapte era,/ pe ceruri roiuri de stele” (cf. Crochiu I); „aş fi scris versuri îndelung,/ sărutând pana unei lebede albe” (cf. Sărutând pana unei lebede albe, p. 23).

Titlul „Răsărit de lacrimă” (izbutită/intuită  sinteză, între apollinic şi neptunic) este împrumutat de la finalul poemului/distih Crochiu III: „În zori, iarba-n cristale - / răsărit de lacrimă”. Dar titlul este confirmat prea puţin, de către poemele ciclului. Intenţia de esenţializare a discursului poetic este evidentă, dar nu tot atât de evidente sunt şi reuşitele sus-numitei „operaţiuni”: „Bunica despre care-ţi scriu/ nu e aceea care a fost...(...) La fel ca vremea-i şi bunica,/ e bună uneori şi uneori e rea,/ iar alteori e-aşa şi-aşa.../ Ea zice despre mine că-s zurliu/ de aceea mă grăbesc, tăticule, să-ţi scriu” (cf. Scrisoare tatei, p. 21). Sau: „Bunicul meu, un bătrânel sprinţar,/ cu nasul ca un cioc de raţă (...)/ Ruşine nu-i adânc să i te-nchini/ şi vorbele cu tâlc să i le-aduni./ Un bătrânel sprinţar, bunicul meu...” (cf. Bunicul meu, p. 16). Mult prea abandonat banalităţii... o naivitate simplistă, desprinsă dintr-un caiet de şcolar – dar fără beneficiul candorii.

Truismele nu lipsesc nici măcar din Poemele Tanka: „cât timp fi-vor ploile/ va-ncolţi şi sămânţa” (cf. p. 43) – dar, spre deosebire de prea păguboasa relaxare din prima parte, Poemele Tanka au, măcar, meritul de a tenta un „centru” metaforic (uneori chiar atins, real şi autentic candid): „Pe malul unui/ lac ciobanu-şi adapă/turmele de oi - / el vede-n apă luna/ce-şi scutură polenul” (cf. p. 39), sau: „Regula mării/ la care însăşi marea/ veghează atent - / niciun val nu trădează/ dragostea ei pentru ţărm” (cf. p. 71).

Cu toate violentele ei neomogenităţi valorice, totuşi, noi nu am azvârlit din mână cartea lui Grigore Radu Stănescu, pentru că, chiar dacă talentul poetului n-a fost cultivat/ educat cu străşnicie, chiar dacă diluţia discursului face ca poemele să eşueze, prea des, întru banal..., un merit al discursului stănescian nu poate fi contestat: acest discurs este rezultatul unei viziuni cât se poate de proaspete, asupra lumii. Un ţăran s-a trezit (prea târziu sau încă devreme, nu ne hazardăm în aprecieri...) şi priveşte lumea, fără să ţină minte absolut nimic din ce i-au „poruncit”/ ordonat oamenii şi societatea, înainte de somnul său revigorant, purificator al cristalinului din ochi! 

Şi tocmai această trezire cvasi-amnezică salvează, poate, poezia (sau încercarea de poezie – începutul de poezie...) al lui Grigore Radu Stănescu –, aducându-l până în pragul filozofiei profunde a bunului-simţ agresat multimilenar: „Atunci când fericirea există,/ în serios, nimeni n-o ia” (cf. Dangătul fericirii, p. 9) sau: „de nimic nu se plâng munţii.../ stau neclintiţi, de nimic nu le pasă/ şi nimic nu cer de la viaţă” (cf. Nefericit, bunicul, p. 17).Poate că filozofia sus-citată a munţilor, trecută prin filtrul propriei personalităţi, ar trebui preluată de către Grigore Radu Stănescu şi să continue versul său „respiratoriu” uneori, alteori bolovănos de sănătate rustică...  şi să nu ţină cont, neapărat, de bodogănelile criticii/criticilor... (Şi criticii pot da chix!) Cu condiţia ca GRS să nu lase prea larg, nestrâns, pe gât, Jugul Logos-ului Sacru... şi să nu-l trădeze prea des intuiţia!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul