Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

După douăzeci de ani (III)

        Alexandru George

Aniversarea a două decenii de la Eliberarea de sub comunism şi recâştigarea libertăţii de care, cu minime excepţii, s-au bucurat toţi scriitorii (dar şi cei care au în proiect să scrie) cade în modul cel mai nefast în agitaţia unor evenimente politice cu consecinţe imprevizibile pentru cei cărora le e scumpă libertatea, nefaste. Nu ştiu dacă se va produce o schimbare de regim care să înlocuiască liberalismul de după decembrie ’89 (o cale pe care au ajuns să păşească şi compatrioţii noştri de dincolo de Prut), apelurile la un regim mai forte, presupus mai eficient şi mai puţin costisitor decât destrăbălarea democraţiei se fac simţite din toate părţile, deşi nu prea şi de la breslaşii scrisului care ştiu că un regim autohton cere totdeauna cu pretenţia că aşa va putea face mai bine tuturor; de la Carol al II-lea, la Antonescu şi Horia Sima, mai apoi la agenţii comunişti din ţară şi de la Moscova, toţi au cântat aceeaşi arie, uneori cu aceleaşi cuvinte şi sinteza lor perfectă a fost Ceauşescu, cel mai puternic (şi nociv) conducător sub care au trăit românii.

Ora bilanţului ultimelor două decenii se prezintă plină de dificultăţi. Atunci au apărut o serie de scrieri noi ale unor autori noi sau ajunşi la maturitate după ce fuseseră niştre promisiuni în regimul comunist; dar au apărut şi supravieţuitori mai vârstnici sau chiar dispăruţi care, prin opere revelatoare, şi-au schimbat întreaga situaţie în tabloul general al literaturii române; alţii, în fine, fuseseră neglijaţi din motive politice sau din nepăsare.

După marea răsturnare produsă în regim comunist pe la mijlocul anilor ’60 cu îngăduinţa Partidului însuşi, după decembrie ’89 s-a produs o invazie de evenimente care au modificat harta relativ bine (deşi nu just) configurată până atunci. Libertatea absolută a îngăduit editarea oricui, criticarea oricui, lauda, dar şi studiile istorice, exegezele şi noile hotărniciri de epoci şi de curente literare prin toţi figuranţii lor merituoşi, nu pentru cei solicitaţi de vreo autoritate din afara fenomenului literar.

Desigur că acest mare moment al Adevărului (să-mi fie îngăduită exprimarea) durează, nici una din cauzele care i-au dat naştere nu şi-au epuizat acţiunea; orice observator lucid trebuie să se aştepte la surprize, ba chiar să le dorească.

Numai că tocmai cei mai calificaţi observatori profesionişti, criticii şi istoricii literari, apţi să evalueze noua schimbare, erau nişte venerabili veterani ai bătăliei preceden­te, chiar nu se declarau deschis nişte şaizecişti.

Cei mai tineri, mai ales optzeciştii (căci de şaptezecişti nu se prea vorbeşte), au o formaţie universitară în dependenţa catedrelor, ceea ce nu s-a întâmplat totdeauna în trecutul literar românesc, căci Junimea, de pildă, ca  şi Sămănătorul au fost grupări de scriitori, mai ales de tineri, ca şi poporanismul lui Slavici şi Coşbuc pentru a nu mai vorbi de Literatorul, unde titraţii universitari nu contează deloc în lunga existenţă a grupării din jurul lui Macedonski.

Am semnalat şi am comentat toate aceste constatări, chiar şi în cadrul dialogurilor pe care încerc a le întreţine cu cititorii şi autorii (în cazul că aceştia din urmă sunt şi cititori) în rubrica de faţă din Luceafărul de dimineaţă,  dar, între timp, mi-a parvenit un document excepţional prin importanţă şi elocvenţă Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Bucureşti, 2005, de Alex Ştefănescu, un şaizecist întârziat sau din generaţia secundă, care a şi primit laudele mentorului său, N. Manolescu, prin câteva pagini de laude foarte diverse în Istoria sa critică, apărută puţin mai înainte, ceea ce e oarecum neobişnuit pentru felul în care el îşi tratează camarazii rivali de generaţie, dar nu şi colegii de la România literară, pe care de mai multă vreme o conduce şi care se poate spune că e caracteristică pentru spiritul şaizecist care-l stăpâneşte pe drept cuvânt până la orbire.

E aici un exemplu eclatant de felul în care spiritul partizan deformează judecăţile literare în unele cazuri, anume acela în care un istoriograf literar a început prin a face critică de întâmpinare, de susţinere, cu efecte benefice recunoscute chiar de adversari, dar rămâne marcat de aceasta în cazul când aspiră la o „sinteză“ şi se întâlneşte cu cei pe care la vremea debutului lor i-a susţinut  - situaţia când îşi corectează seve­ritatea şi introduce accente pozitive fiind rarisimă, dacă nu inexistentă. Şi-am făcut observaţia de faţă pentru că noua lectură a unor autori deja abonaţi este semnalată mereu de N. Manolescu în cronica sa de a rescrie, de fapt: de se rescrie.

Graţie acestei bunăvoinţe speciale, Alex ştefănescu se vede lăudat nu doar pentru marile sale evidenţe şi recunoscute de vivacitate de spirit polemic şi pentru că încearcă a fi, cum el însuşi spune, „direct“, dar şi pentru tentativa de a trece la istoriografia literară, care presupune alte virtuţi. Eu i-am semnalat mai demult spiritul gazetăresc al prestaţiei sale pe care îl găsesc şi acum justificat în cadrele unei redacţii aşa de conservatoare cum s-a dovedit în anii din urmă România literară, devenită o publicaţie aproape oficială dintre cele conduse de Eugen Simion.

...Şi de aceea am şi remarcat şi lăudat la Alex Ştefănescu un act surprinzător, de rezidenţă faţă de grup, dar şi faţă de şaizeciştii din toate părţile ţării: reducerea la adevărate proporţii ale valorii critice a lui Geo Bogza şi recunoaşterea unor merite superioare faptelor sale, Radu Tudoran, un autor care, în ciuda marilor recunoaşteri ce i le-a adus critica mai veche, de la E. Lovinescu la Perpessiccius (eventual scriitorul acestor rânduri), nici nu figurează în Istoria cri­tică?

Împotriva evidenţei, domnul N. Mano­lescu laudă la ciracul său calităţile de istoriograf, mai curând iluzorii, apărându-l de criticii care văd în el mai mult un gazetar (pe care eu l-am lăudat tocmai pentru aceasta, propu­nând comparaţia cu Neagu Rădulescu, fapt determinat şi de faptul că Istoria sa e plină de imagini sesizante, foto­grafii bine alese, expresive şi mai cu seamnă de desene în peniţă şi caricaturi iscălite de reputatul maestru al geniului, în frunte cu autorul memorabilului şi scandalosului Turn al lui Babel. De unde sunt şi reproduse.

Domnul N. Manolescu laudă Istoria li­teraturii române contemporane, 1941-2000, considerând-o creaţia cea mai însemnată a lui Alex Ştefănescu, ceea ce poate fi adevărat, dar că vocaţia de istoriograf i-ar fi aparţinut de timpuriu, când totuşi a publicat în serie articole din presă, adunate în volume, iată ceea ce nu se confirmă deloc. E de ajuns să luăm o istorie hotărnicită de anii 1941-2000, ca să ne dăm seama că, de fapt, ea e un tablou de epocă, privilegiind pe unii autori în dauna altora, minimalizaţi sau absenţi, urmăriţi cu insistenţă sau nesocotiţi fără justificare. Autorul îşi revendică în genere spiritul estetic, numai că însăşi definiţia cărţii sale îl dezminte: ce s-a întâmplat, esteticeşte vorbind în 1941? Desigur, unele lucruri; s-au înregistrat unele apariţii  dar ce contează ele faţă de potopul de evenimente politice care au distrus o ţară, au dezmembrat un stat, i-au impus războaie, servituţi, un regim politic nemaicunoscut, precum statul naţional legionar prelungit cu dicta­tura militară antonesciană. După care a urmat răz­boiul, cu angajarea generală a na­ţiunii, inclusiv aceea a scriitorilor, apoi invazia sovietică, schimbarea frontului de luptă, armistiţiu şi ocupaţia sovietică cu perspective nelămurite. Am fost actorii principali în aceste evenimente, dar nu noi le-am provocat pe ele.

Am semnalat necontenit primatul politicului în existenţa culturală a României vechi, pentru a nu duce chiar la cronicari şi la atâţia cărturari care au murit sau au scăpat de moarte, luptând cu arma în mână în epoca modernă, de la mişcarea eteristă, cu directă implicare a boierimii române, şi până la momentul de stabilizare a domniei lui Carol I (cuprinzând totuşi războaie măcar cântate de poeţi, răzmeriţe ţărăneşti, tentative de lovituri de stat). Istoria noastră culturală se îngemănează cu convulsiile politice care au făcut ca statul înjghebat până la urmă să fie rezultatul unei revoluţii cu repetiţie – după cum mi-am  îngăduit să le numesc eu în eseurile şi comentariile mele.

Punctul acesta de vedere este evitat de noii istoriografi sau trecut sub tăcere, eventual, doar vag amintit.

Alex Ştefănescu face o serie de Precizări preliminare: „În esenţă cartea reprezintă un răspuns la întrebarea: «Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului?»“, pe care el are datoria să şi-o pună în calitate de martor. Iată viziunea sa. „În a doua jumătate a secolului XX literatura română a fost supusă unei operaţii barbare de falsificare – un fel de chirurgie estetică făcută cu toporul. Scriitorii care nu au vrut să colaboreze la acest act criminal au ajuns la închisoare, au plecat în exil sau au trăit ca nişte exilaţi în propria lor ţară. Unii dintre ei au plătit cu viaţa ca urmare a regimului de exterminare din închisori.“ Opinia mea (de martor ceva mai vârstnic şi aparţinând altui mediu, ceva mai afectat de noul regim) e că, în primul rând, comunismul nu s-a instalat în 1941, nici 1947 în felul înfăţişat de Al. Ştefănescu, ci treptat, cu prudenţă şi multe menajamente. Vic­timele lui imediate au fost personalităţile de dreapta, în frunte cu legionarii care n-au „plecat“ în exil, ci fugiseră în maximă măsură în timpul lui Carol al II-lea şi Antonescu; ei nu au revenit în ţară, unii niciodată sau prin excepţie, după decembrie ’89. Cei mai mulţi scriitori surprinşi în ţară de evenimente au făcut acte rapide de adeziune după 23 august 1944, pentru că asta nu însemna aderenţa la comunism, ci la marea linie democrat-liberală pe care ne-o promisese Naţiunile Unite.

Cu toată expresiva formulare a „cosmetizării cu barda“, totul s-a petrecut treptat şi fără excluderea totală a lui Eminescu, Caragiale, Brătescu-Voineşti sau Slavici. Altceva se poate constata mai degrabă: acceptarea de aderenţi sau neutralizarea scriitorilor prin îmbună­tăţirea situaţiei materiale în cazul încadrării, la început într-un inocent „sindicat“, abia târziu într-o organizaţie cu caracter de monopol, ceea ce a lămurit pe toată lumea. Afirmaţia unor istoriografi ignoranţi, cum că scriitorilor li s-a pus pistolul la tâmplă oferindu-li-se soluţia: Academia sau Canalul (este domeniul celei mai groteşti fantezii falsificatoare) Alex Ştefănescu o reia în altă formulare). O lacună surprinzătoare, deosebit de gravă priveşte momentul când izbucneşte disputa pe tema  cauzei literaturiii (culturii româneşti) imediat după 23 august 1944. Şi pe  care nici N. Manolescu n-o tratează cum trebuie, deşi pomeneşte de ea şi relatează în genere corect faptele (Istoria critică). Ea porneşte de la publicistul de stânga (Aripa Troţki) Virgil Ierunca, colaborator al Scânteii comuniste, alături de nedespărţitul său prieten Ion Caraion, un anarhist bolşevizat, pus pe denunţuri şi pe demascări, pentru a i se face criticate deubuturile de legionari. Cei care au trăit momentul nu se poate să nu fi acuzat grava perturbaţie din timpul culturii provocată deopotrivă de revenirea la libertatea parţială, dar şi la osândiri şi excluderi la fel de numeroase: noi devenisem jocul unor forţe (politice) care ne depăşeau cu mult, adaug eu, A.G. A fost acel moment, într-o perioadă agonică, de un tragism nemai­întâlnit, un examen al conştiinţei culturale româneşti fără precedent, care îl descalifică pe istoriograficul ce îl trece cu vederea. Eu nu l-am amintit pentru a osândi pe cineva ci pentru a repeta o constatare: că eroarea celor care o comit e în spiritul şaizecismului care s-a născut în entuziasmul dezgheţului de la începutul anilor ’60 şi se rezumă la a vedea pe oportuniştii care au prins mişcarea ca pe nişte figuri miraculoase întru totul pozitive. Bogza şi Jebeleanu, Marin Preda şi Zaharia Stancu sunt opuşi lui Beniuc sau lui A. Toma iar Cameleonul suprem, Ov.S. Crohmăl­niceanu devine adversaul lui Vitner, lui Sorin Toma sau al cuplului (?!) Moraru-Noricov. În fine, G. Călinescu este scos din contextul 1944-1961 şi transformat (tocmai el!) într-un fel de zeu suprem al „rezistenţei“, graţie unei ambiguităţi prost jucate şi, până la urmă, îngăduite de sus.

Nu mi-am propus să fac o dare de seamă Istoriei... lui Alex Ştefănescu; ea rămâne o realizare marcantă, de un spirit restrictiv, dar interesantă chiar prin aceasta, ca un document de epocă. În fapt, ea se alcătuieşte din ceea ce autorului îi era mai la îndemână: articole de gazetă, recenzii, cronici la câte o carte, arareori prin priviri de ansamblu asupra unui autor mai important, fracţioant în funcţie de cărţile apărute.

Judecăţile şi evaluările nu lipsesc, dar nici contradicţiile; paginile amuzante depăşesc aşteptările unui cititor care ştie că epoca a fost totuşi cea mai nefastă din istoria modernă a poporului român.Eu mă rezum la a repeta o constatare şi un îndemn, indiferent de succesele de acest gen, eu cred că istoria literaturii, mai ales cea de după 1937-1938, ar trebui rescrisă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul