Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un dar, fiecare nouă povară

        Emilian Galaicu-Păun

 

S-a născut la 22 iunie 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova. Licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1986); doctorand al Institutului de Literatură „M. Gorki“ din Moscova (1989). Redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu-Mureş); redactor-şef al Editurii CARTIER.

Cărţi publicate: (poezie) Lumina proprie, Literatura Artistică, 1986; Abece-Dor, Literatura Artistică, 1989; Levitaţii deasupra hăului, Hyperion, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România; în urma unui concurs naţional, volumul este desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România); Yin Time, Vinea, 1999 (traducere în limba germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007); Gestuar (antologie), Axa, 2002 (Premiul revistei „Cuvîntul”); Yin Time (neantologie,) Litera, 2004; Arme grăitoare, Cartier, 2009; (proză) Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996; Ştiinţa, 2004 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); (eseu) Poezia de după poezie, Cartier, 1999 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); (traduceri) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, Cartier,  2001; Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Cartier, 2002; Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul,  Cartier, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, Cartier, 2009. Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

 

Mulţi dintre cititori vă cunosc ca traducător. Alţii ca scriitor, alţii asociază numele dumneavoastră cu Editura Cartier. Cum a fost întâlnirea cu fiecare dintre ele, care a fost traseul?

 

Ai pornit de la... coadă, adevărat una foarte stufoasă, de peste 4.000 de pagini! La început a fost poetul, care debuta la nici 22 de ani cu volumul Lumina proprie, Literatura artistică, Chişinău, 1986 (mai degrabă un „rebut”, pe care mă bucur că-l pot abandona „neostenitei chiriliţe” de până la 1989), urmat de Abece-Dor, 1989 (şi acesta în chirilice, chit că titlul „pleda” pentru trecerea la alfabetul latin) şi Levitaţii deasupra hăului, 1991 (apărut în zilele puciului de la Moscova, încă în RSS Moldovenească). Am „redebutat” în Ţară cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România; în urma unui concurs naţional, volumul este desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România), urmat de Yin Time, Vinea, 1999 (trad. în germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007). (Nu am pus la socoteală antologiile.) Zilele acestea mi-a apărut, la Cartier, volumul Arme grăitoare, prima mea carte originală de poezie tipărită la Chişinău de când există statul Republica Moldova. După poet, vine prozatorul – romanul Gesturi. Trilogia nimicului (Premiul USM) vedea lumina tiparului la Cartier în ianuarie 1996 (fiind reeditat de Ştiinţa, în 2004), iar în mai ’97 deja „îmi scuturam spicul” la această casă, unde urma să-mi apară volumul de eseuri Poezia de după poezie, în 1999; din 2000, sunt redactor-şef – este exact perioada în care, graţie colaborării cu Seuil, PUF, Gallimard, Armand Colin, Droz, Minuit etc., etc., am ajuns să ni se spună „Cartier Latin de Chişinău”. 

 

Urmează un nou târg de carte pentru Editura Cartier. Ce traduceri vor apărea?

 

Dacă târgul din vară, Bookfest, a stat pentru noi sub semnul Jurnalului de doliu al lui Roland Barthes, în traducerea subsemnatului, acum venim cu o serie de cărţi „la zi” – mă gândesc la Catherine Durandin, Statele Unite şi lumea moştenite de Obama; Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea Zidului. Europa reconfigurată; Rama Yade, Drepturile omului pe înţelesul copiilor de la 7 la 77 de ani; Marc Ferro, Căderea Zidului din Berlin şi a comunismului pe înţelesul nepoţelei mele Soazig ş.a. – , dar şi cu câteva lucrări fundamentale, în primul rând am în vedere studiul lui David Le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea, dar şi monumentalul Jurnal inutil al lui Paul Morand, în 2 volume, a câte 1.000 de pagini fiecare. Totodată, am început seria de autor Patrick Grainville, cu Fortăreţele negre, în tălmăcirea Iolandei Vasiliu. Din păcate, nu am prea scos cărţi în perioada de vară, pentru noi ceva mai fierbinte chiar decât asfaltul bucureştean – et pourtant, alegerile din 29 iulie ’09 sunt câştigate şi de cititorii Cartier. 

 

Ce se mai întâmplă cu poezia tinerilor scriitori? Titluri noi?

 

„Vrednică este!”, astfel încât seria de primăvară a Colecţiei Rotonda a găzduit trei poeţi tineri, chit că deja afirmaţi de-a binelea (Dan Coman, Claudiu Komartin şi Radu Vancu). În ce priveşte tinerii autori din Republica Moldova, sunt câteva nume demne de luat în seamă – Aura Maru, Aurelia Borzin, Tatiana Dumbravă, ca să citez doar „trei graţii” –, despre care se poate spune, parafrazându-l pe Manuel Vazquez Montalban, că „între poezia noastră (y compris, optzeciştii, fracturiştii, douămiiştii etc., etc.) şi a lor e o mare diferenţă. A noastră e scrisă deja, iar a lor aparţine viitorului”. Altminteri, la Chişinău apare şi o foarte elegantă revistă a foarte tinerilor scriitori, Clipa, proaspăta laureată a Premiului Ministerului Tineretului în domeniul literaturii.

 

Cum faceţi selecţia manuscriselor care vi se propun?

 

De la relansarea Colecţiei Rotonda încoace, am primit, pe e-mail, dar şi „la pachet”, câteva zeci de manuscrise, unele semnate de nume importante ale literelor române, altele cvasi-necunoscute. Ei bine, pe unele le-am citit cap-coadă, chiar dacă deocamdată nu au nicio şansă să apară la noi, pe altele le-am abandonat după câteva zeci de pagini, pentru mine edificatoare, o a treia categorie a fost pusă deoparte, pentru vremuri mai bune. Nu cred să-mi fi scăpat printre degete vreun viitor Filip Florian şi nici vreo carte importantă a vreunui autor român contemporan consacrat. Că tot vorbeam de debuturi şi clasici în viaţă, ei bine, Colecţia Rotonda (seria toamnă-iarnă) găzduieşte volumul de interviuri al lui Ovidiu Şimonca, Pot să vă mai enervez cu ceva?, dar şi un cu totul alt Şerban Foarţă, Nu ştiu alţii cum sunt. Poeme bătrâneşti. Astfel că Armele mele grăitoare sunt flancate de un debutant, chit că deja un nume, şi un maître.  

 

Credeţi că va fi un târg mai cenuşiu? Mizaţi pe nişte cărţi anume?

 

Dacă ar fi după cum cred eu, fie că am avea doar târguri excepţionale, fie că nu le-am avea deloc. Până la urmă, ele se întâmplă şi basta (iar dacă cenuşiul vine de la materia cenuşie, cu atât mai bine!) – în vară, de exemplu, multă lume s-a plâns că a ieşit în pierdere; din contră, noi am „făcut plinul” şi, ceea ce-i mai important, pe toate fronturile. Adică, nicio colecţie nu a stat pe loc. În ce priveşte ediţia de toamnă din anul 2009, sigur că mizez pe câteva noutăţi care să pună în valoare, o dată în plus, seria & colecţia, dar şi editura. A fi „autor Cartier” a devenit, la Chişinău, dar şi la Iaşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti etc., un brand.

 

Vă schimbaţi des politica editorială, iniţiaţi colecţii, prospectaţi piaţa editorială de la noi, din afară?

 

În linii mari, colecţiile noastre de forţă s-au „aşezat” în timp, atât cele care găzduiesc în special traduceri (Cartier istoric, Cartier clasic, Biblioteca deschisă), cât şi cele aducând în prim-plan valorile literaturii naţionale (Poesis, Rotonda). O dezvoltare neaşteptată a cunoscut Colecţia Verde, şi asta graţie colaborării cu Seuil. Şi din Codobelc au ieşit cîteva cărţi admirabile, în colaborare cu Martiniere. Iar din întîlnirea – deloc fortuită – dintre un autor ca Urmuz cu un artist plastic cum este Dan Perjovshi s-a născut seria C(art)ier. Şi nu am pomenit de Cartier enciclopedic, cea care ne-a scos pe orbită în 1998, o dată cu DEI, „primul Larousse românesc”, cum s-a spus atunci. Bineînţeles, urmăresc ce se întâmplă pe piaţa noastră de carte, dar şi pe cea francofonă şi nu numai. Având câţiva parteneri de anvergura Gallimard-ului, Seuil, PUF etc., portofoliul nostru nu duce lipsă de autori cu greutate, iar noutăţile din oraşul-lumină ajung uneori în micul Paris, via Chişinău, pre limba noastră, la interval de câteva luni.

 

Mai aveţi suficient timp să scrieţi? Nu vă expuneţi într-un fel unei probe dificile?

 

Scrisul-cititul fac una, în ce mă priveşte. Citesc manuscrisele primite la editură, apoi volumele sosite de la Paris (Gregoire Polet, Jean-Baptiste Del Amo, Diego Gary şi câţi alţii, pe toţi i-am avut la doar câteva săptămâni de la apariţie pe piaţa franceză), apoi corecturile volumelor în lucru, deja în calitate de redactor de carte; tototdată, am de 5 ani o emisiune de autor la Radio Europa Liberă, Carte la pachet, în care prezint timp de 90 de secunde o carte pe săptămână, în fiecare luni. (În tot acest timp, nu am sărit nicio emisiune, chiar dacă a trebuit să călătoresc, fie în Franţa, fie în Germania, fie în China...) Dacă mai pun la socoteală traducerile, 7 ditamai tomuri (dintre care sunt teribil de mândru de seria Michel Pastoureau şi, sigur, de Jurnal de doliu al lui Barthes), ei bine, chiar că mă mir de unul singur că am reuşit în cele din urmă să duc la bun sfârşit (la 10 ani bătuţi pe muchie de la Yin Time) proiectul Armelor grăitoare, adevărat nu fără a fi mînat din urmă de „biciul lui Dumnezeu” pe nume Al. Cistelecan, cel care mi-a propus o rubrică de poezie la Vatra, începînd cu nr. 3/2008. (Iar cel puţin doi editori – unul român şi altul german – aşteaptă să închei romanul Ţesut viu. 10 x 10, din care am publicat 7 capitole în Vatra, şi care e în şantier de mai bine de un deceniu...) Cum, şi fără a fi su­pra­încărcat la editură şi radio, eu scriu foarte greu, mai cu seamă poezie, am considerat mai degrabă un dar fiecare nouă povară (mai încoace, am şi un blog pe www.europalibera.org), astfel încât scrisul să devină o enormă… uşurare! Bref, parafrazând întrebarea, cred că, abia expunându-te „unei probe dificile”, ai şansa să dai ceva de cea mai înaltă probă!

 

Care au fost cele mai mari satisfacţii de când aţi înfiinţat Editura Cartier şi până astăzi?

 

„Am înfiinţat” nu este tocmai exact, iniţiativa aparţinându-i lui Gheorghe Erizanu; mai degrabă „am dat direcţia” – ca să evoc renumita scenă, cu aruncatul piuliţei, din Călăuza lui Tarkovski – o dată cu publicare romanului Gesturi. Trilogia nimicului în Colecţia Rotonda a unei edituri abia ieşite din ou („orice-nceput se vrea fecund”, n’est pas?!). Că direcţia a fost bună, s-a văzut la scurt timp, când autori ca Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana ş.a. şi-au publicat la noi fie lucrările originale, fie antologiile de autor. Asta este, marile mele satisfacţii au nume de autori, fie români (la cei citaţi mai sus, i-aş adăuga pe Coman, Komartin, Vancu, Dinescu, Foarţă – lista rămâne deschisă), fie străini (vezi colecţia Biblioteca deschisă). Iar atunci când în presa pariziană se vorbeşte despre „Cartier Latin de Chişinau”, eu unul mă simt, dacă nu în Olimp, cel puţin pe Monmartre.

 

Ce sfat le-aţi da tinerilor care vor să se adreseze editurii, în vederea publicării? Ce trebuie să ştie de la bun început?

 

Să meargă direct la ţintă, trimiţându-mi pe e-mail (em.galaicu_paun@cartier.md) manuscrisul propriu-zis, un CV adus la zi şi… cam atât. Unii se „blindează” cu recomandări de toată mâna (uneori persoana care-i recomandă scrie infinit mai prost decât tânărul recomandat), ceea ce nu mă impresionează. Nici presiunile din exterior nu fac să avanseze manuscrisul, la fel apropourile băneşti. Ceea ce nu vrea să însemne că nu ţin cont de anumite sfaturi prieteneşti – practic, pe Radu Vancu mi l-a pus în braţe Claudiu Komartin, căruia îi sunt recunoscător. Cât despre ce trebuie să ştie de la bun început un tânăr, răspunsul e simplu: să scrie! 

 

Credeţi că vor dispărea în timp cărţile pe suport de hârtie?

 Într-un timp foarte îndepărtat, poate, dar între timp (observă cum trec de pe-un picior pe altul, o dată cu timpul) suntem totuşi, vrem nu vrem, civilizaţia Cărţii, fasonată de tustrele mari religii (iudaismul, creştinismul şi islamul) ale Cărţii. Nu-mi pot imagina cum preotul deschide pe altar un laptop, ca să-şi ţină predica. Cred în prezenţa fizică a cărţii chiar şi atunci când nu vor mai exista bani de hârtie. Cartea e o plusvaloare!  
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul