Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

70 de teme

        Constantin Stan

Aşa cum se petrece de fiecare dată când nu vii dintr-un mediu literar, pe autori îi cunoşti întâi şi întâi din cărţile lor sau din revistele la care colaborează. De aceea, ei îţi par un fel de abstracţiuni, fiindu-ţi greu să ţi-i imaginezi mergând pe stradă, spunând poveşti sau bancuri, având propriile lor griji, temeri sau bucurii. Pe Nicolae Manolescu l-am întâlnit mai întâi şi mai întâi în „Metamorfozele poeziei”, cărticică pe care o adnotasem cu multă evlavie în timpul liceului pentru că descopeream, faţă de buchia manualelor şi de ceea ce în general ni se spunea la şcoală, un alt univers al poeziei, interpretări şi un parcurs aproape narativ al liricii. Pe vremea aceea, a adolescenţei, autorii erau, pentru mine, mult mai puţin importanţi decât cărţile lor, aşa că nu mă străduiam nici să aflu mai multe despre ei şi nici să mi-i imaginez. La admiterea în Filologie – care avea şi-o probă orală – am avut în faţă doi profesori cu atitudini diferite. Unul dintre ei, parcă mai timorat decât mine, răsucindu-şi mereu sacoul de parcă nu i-ar fi găsit locul pe trup, mă privea de dincolo de lentilele groase ale ochelarilor cu multă înţelegere şi, pas cu pas, am stat la o tacla despre literatură. Celălalt se afundase în lectura unui ziar, părând sincer dezinteresat de ceea ce se întâmpla. Şi-a ridicat ochii din ziar şi m-a întrebat de unde sunt. Când a aflat că sunt bucureştean şi că unul din subiecte este Lovinescu, m-a întrebat dacă ştiu unde anume, în Bucureşti, se ţinea cenaclul „Sburătorul”. S-a arătat intrigat că dădeam la Filologie şi nu bătusem tot oraşul spre a vedea urmele materiale ale scriitorilor pe care îi studiam. Nici atunci şi nici acum nu cred că o casă memorială, o plăcuţă pe un imobil mă luminează mai mult decât o pagină scrisă de un autor. Întrebarea aceea ar fi rămas undeva suspendată în memoria mea dacă, odată intrat la Filologie, nu aş fi recunoscut examinatorii: Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Mai târziu mi-am dat seama că, poate în linia călinesciană, poate în propria-i linie ce abia se contura înainte de a fi făgaş, Nicolae Manolescu punea preţ şi pe autor, pe biografia, pe urmele sale materiale, ca să zic aşa. Era firesc să fie aşa pentru că intrase de tânăr în tumultul vieţii literare unde numai cunoaşterea cărţilor nu e deajuns. Îşi aşezase aura unui prinţ al criticii, detaşat atunci când îl citeai, fervent şi seismograf sensibil la ceea ce viaţa literară atunci când îl cunoşteai. De aici i se trag şi adulările (justificate) ale unor confraţi şi contestările (şi ele uneori justificate) ale altor confraţi. Este evident însă că, de aproape o jumătate de secol, Nicolae Manolescu a fost un reper (poate cel mai important) la care s-au raportat în primul rând poeţii şi prozatorii şi, mai apoi, criticii. A scrie sau a nu scrie despre tine Manolescu era o bornă, era în sine o judecată de valoare, indiferent dacă te lăuda sau dacă te „desfiinţa”. Nu cred că mai există un critic contemporan la care să râvnească atât de tare orice autor aşa cum e Nicolae Manolescu. Şi nedreptăţile flagrante, şi superficialităţile, şi revizuirile senine (şi uneori fără nicio explicaţie) fac parte din şarmul criticului. Numai cel conştient de propria-i valoare îşi poate permite ieşiri umorale în câmpul criticii, care adesea este asimilată imparţialităţii, acribiei, derobării de omenescul de dincolo de operă. Tot din aceeaşi pricină, criticul are un exagerat simţ al mecenatului spiritual. Cred că din principiu nu acceptă că o valoare s-a născut fără contribuţia sa. A te fi descoperit altcineva decât Manolescu – şi nu vorbesc numai de debutanţi ci şi de consacraţii care au avut neşansa să li se fi semnalat o mare carte înainte de a o fi semnalat-o domnia sa – pare un afront personal greu de iertat şi aproape imposibil de uitat. Dacă nu eşti implicat în fenomen, admiri fără rezerve acest ataşament al criticului faţă de foştii săi ucenici sau emuli. „Istoria critică a literaturii române” este plină de astfel de dovezi. I s-a reproşat că e în afara fenomenului literar viu din ultimii douăzeci de ani. E o falsă impresie. Cine citeşte cu atenţie „Istoria...” percepe dese raportări la ceea ce s-a petrecut în literatură în ultimii ani, numai că asumarea explicită a literaturii de după 1990 i-ar fi infirmat sau l-ar fi obligat la nuanţări ale unor judecăţi deja făcute. Îşi asumă, astfel, subiectivitatea în scrierea unei istorii ca un prim criteriu ordonator şi justificativ şi în prezenţele şi în absenţele din tomul său. Este conştiinţa de sine care îi permite unui autor să privească în jur, o conştiinţă a valorii, este, în ultimă instanţă, treaptă la care a fost ridicat prin respectul, admiraţia, adulaţia celor din jur. Nu este cu nimic de incriminat această atitudine. Cred că, deocamdată, prea multă lume este prea aproape de tot ceea ce înseamnă Nicolae Manolescu spre a da o dreaptă, senină şi obiectivă măsură a „Istoriei...” sale.Fronda i-a stat totdeauna bine, pentru că este un apanaj al spiritelor libere. Mi-aduc aminte că într-un număr al „României literare”, împănat de articole de omagiu adus zilei de 8 mai – ziua partidului –, titlul cronicii sale literare era „E primăvară. Citesc poeme”. Sunt convins, deşi nu am confirmarea sa, că a fost un titlu polemic, asumat conştient ca o detaşare de „chestiunea zilei”. Acelaşi je m’en ficheisme, acelaşi farmec şi aceeaşi de invidiat libertate afişează Nicolae Manolescu şi la 70 de ani.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul